Sofranul si contrafacerile sale

Sofranul si contrafacerile sale

0 83

Crocus (brandusa) ornamentala care infloreste toamna si creste in climaturi calde, contine adevaratul sofran. Atinge 15 cm inaltime si are frunze lungi si subtiri. Florile albastru-violet contin pretioasele pistiluri proeminente portocalii.

Descrierea condimentului
Parfum foarte intens (amintind de al iodului, dar mult mai placut), usor amar la gust. Prin cufundarea in apa calda se obtine o solutie galben-portocalie.
Sofranul consta in cele trei pistiluri ale crocusului de sofran. Acestea sunt delicate, asemanatoare unor filamente, fiecare in lungime de 2,5 – 4 cm. Au culoare portocaliu-roscat, intensa, care la sofranul de buna calitate este uniforma. Sofranul cu dungi albe sau pete decolorate este de calitate inferioara, iar atunci cand in pudra apar fire albe, acest este semn de contrafacere.
Aroma este puternica, asemanatoare cu cea a mierii iar gustul este puternic, mieriu, usor amarui.
Datorita aromei intense si proprietatilor colorante, pentru gatit e nevoie de cantitati foarte mici de sofran. Cheia este sa fie distribuit uniform in mancarea preparata. Poate fi pisat in mojar pana devine o pudra foarte fina. Este insa mai usor sa fie pus in apa fierbinte – un varf de cutit la o cana este de ajuns pentru a crea gustul si culoarea dorite. Sofranul de calitate expandeaza in contact cu apa, si o ceasca este suficienta pentru 0,5 kg de orez. Sofranul pudra se adauga direct la ingredientele necesare mancarii, dar nu este recomandat sa se cumpere pudra, care este de multe ori contrafacuta.
Sofranul este forma triploida a unei specii gasite in estul Greciei, Crocus cartwrightianus; a aparut probabil pentru prima oara in Creta.
Pentru ca este triploid, sofranul este steril, iar frumoasele sale flori nu produc seminte; nu se poate inmulti decat prin bulbi. Distrubuirea pe suprafete mari necesita ajutor uman, motiv pentru care este surprinzator ca sofranul era cunoscut de sumerieni acum 5000 de ani. Nu se stie insa cum a fost transportat din bazinul Mediteranei in Sumer.
Astazi, sofranul este cultivat din vestul Mediteranei (Spania) pana in India (Kashmir). Cei mai mari producatori sunt Spania si India, impreuna dand mai bine de 80% din productia mondiala, care este de aproximativ 300 t pe an.
In Europa, productia se limiteaza aproape exclusiv la Mediterana; sofranul spaniol (din La Mancha) este in general considerat cel mai bun. Pe scara mult mai mica, sofranul se cultiva si in Italia si Grecia (Creta).
Sofranul creste bine si in climaturi mai racoroase, si din secolul al XV-lea s-au facut numeroase incercari de a introduce sofranul in Germania, Elvetia, Austria si chiar Anglia. De exemplu, orasul Saffron Walden (din Essex, Anglia) si-a primit numele de la productia locala de sofran in secolul al XVI-lea. Cu toate acestea, pana la sfarsitul secolului al XVIII-lea, cele mai multe locuri in care se cultiva au fost abandonate, iar in zilele noastre singura “industrie” a sofranului din Europa a mai ramas Mund, un mic sat elvetian din cantonul Wallis. La Mund se produc cateva kilograme pe an, in modul traditional, la o altitudine de aproximativ 1200 m.
Dintre zonele asiatice, cea mai productiva este cea iraniana. In ultima vreme, productia a crescut enorm si acum Iranul produce mai mult decat Spania. Cantitati mai mici se recolteaza in Turcia si India. Sofranul de Kashmir are o reputatie deosebit de buna, dar nu se gaseste aproape deloc in afara Indiei.
Numele sofranului vine din araba, unde este cunoscut ca “za’fran“; numele deriva dintr-o radacina semitica insemnand “a fi galben”, sau “a deveni galben”. Aproape toate limbile europene si non-europene au imprumutat acest nume, de exemplu (pentru a alege doar extremele geografice), “a?afrao“ in portugheza, “zafferone“ in italiana, “zafora“ in greaca, “zaphrana“ in georgiana, “shafran“ in rusa, “sahrami“ in finlandeza. Nume similare se regasesc si in limbile non-europene, cum ar fi “safron“ in amhara, “zagiparan“ in cazaca, “zafran“ in hindi, “zafaran“ in thailandeza si “safuran“ in japoneza.
Mirodenia era cunoscuta grecilor sub numele de “krokos“ (mentionata de Homer in Iliada). In afara limbii grecesti moderne, acest nume nu a supravietuit in alta limba contemporana. S-a pastrat insa in latina, unde a dat numele genului, crocus.
Vechiul nume ebraic al sofranului este “karkom“, care apare frecvent in Vechiul Testament (vezi si rodia). In ebraica moderna insa, karkom a fost abandonat in favoarea numelui “safran“, derivat direct din arabul “za’fran“.
Ruda araba a numelui ebraic “karkom“ este “kurkum“, care la inceput avea si sensul de sofran. In araba moderna insa, acest nume este folosit numai pentru curcuma. Cuvantul arab a intrat indirect in multe limbi europene si a format numele de curcuma. Din toata familia lui karkom si kurkum, numai “kerkoom“ din armeana mai este folosit cu intelesul de sofran.
Sofranul este cel mai scump condiment din lume (orice sub 4 Euro pe gram este suspect de ieftin; explicatia poate fi oricare, de la “probabil de contrabanda” pana la “probabil nu e deloc sofran). In tarile producatoare pretul este, desigur, mult mai mic (a zecea parte). Aroma sofranului este unica, si nu exista substitut pentru el dar, daca nu este disponibil, vanilia, apa de kewra, apa de trandafiri sau boabele tonka pot constitui alternative pentru sofran in retetele de dulciuri si prajituri.
Daca luam in calcul pretul pe gram, sofranul este fara indoiala cel mai scump condiment din lume; pe de alta parte, sofranul este si foarte puternic, si prin urmare folosit in cantitati farmaceutice: un gram. Pentru a fi siguri de calitate, sofranul trebuie cumparat intreg; nici un comerciant care se respecta nu vinde sofran pisat.
In doze mari, sofranul are calitati toxice. In doze de 5 pana la 10 grame a fost folosit chiar pentru a provoca avortul; asemenea cantitati sunt oricum toxice. Din cauza pretului ridicat si a cantitatilor minuscule folosite la gatit, otravirea accidentala cu sofran este foarte rara.
Desi sofranul poate fi uneori gasit in stare salbatica in Europa (mai precis, ramas dintr-o cultivare anterioara), nu este recomandat pentru cei lipsiti de cultura botanica sa sa culeaga sofran salbatic”. Exista sanse mari ca planta sa se dovedeasca a fi pur si simplu brebenel de toamna, cunoscut si sub numele de sofran de pajiste (Colchicum autumnale). Exista motive serioase pentru care aceasta planta este numita dupa locul din antichitate unde se preparau otravurile, Colchis: este una din cele mai periculoase plante din flora europeana. Interesant este ca frunzele brebenelului de toamna pot fi confundate cu ale altei plante salbatice comestibile din Europa centrala (leurda), lucru care a provocat multe morti accidentale.

Preluare Iza M.

COMENTARII

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.