Simone Boué – ViaÅ£a mea cu Cioran

Simone Boué – ViaÅ£a mea cu Cioran

0 83
A fost partenera de viaţă a marelui nostru gân­ditor, cu care a împărÅ£it aceeaÅŸi man­sardă mai bine de 50 de ani. O relaÅ£ie ti­midă ÅŸi discretă, care le-a scăpat, decenii la rând, ÅŸi celor mai avizaÅ£i biografi. Interviul de mai jos a fost realizat la Paris, în 1996, la un an de la dispariÅ£ia lui Emil Cioran.
Prezenţă excesiv de rezervată, Simone Boué a refuzat să-ÅŸi facă un titlu de glorie din aso­cierea numelui său cu al lui Emil Cioran. A oferit ex­trem de puÅ£ine interviuri, doar două sau trei, cel de faţă fiind "smuls" la ru­gă­minÅ£ile ÅŸi presiunile insistente ale lui Marie France Ionesco, fiica dra­maturgului Eugen Iones­cu. Autorul interviului, pro­fesorul universitar Norbert Dodille, era în vremea aceea director al Institutului Francez de la BucureÅŸti. Simone Boué s-a stins din viaţă un an mai târziu.
 
– Simone Boué, cine sunteÅ£i ÅŸi cine eraÅ£i îna­inte să-l cunoaÅŸteÅ£i pe Cioran? Åžtiu că v-aÅ£i născut în Vendée ÅŸi aÅ£i făcut studii de engleză.
– Mi-am început stu­diile la Universitatea din Poitiers ÅŸi apoi am obÅ£inut o bursă la Paris, ca să-mi pregătesc examenul de ti­tu­larizare. Am ajuns deci în capitală în 1940, în plin război, ÅŸi m-am instalat la un cămin studenÅ£esc pe boul. Saint-Michel. Avea ÅŸi o cantină, deschisă pen­tru toÅ£i studenÅ£ii. Acolo l-am cunoscut pe Cioran.
 
– Vă mai amintiÅ£i ce impresie v-a făcut?
– Era foarte diferit de toÅ£i ceilalÅ£i. Poate ÅŸi din cauza vârstei, avea 31 de ani. Stăteam la coadă să-mi iau mâncare. Dar trebuia să completăm un cupon înainte de a ajunge la casă, cu data ÅŸi numele. Cioran nu s-a aÅŸezat la coadă, a venit lângă mine ÅŸi m-a abordat, întrebân­du-mă în ce zi suntem. Era 18 noiembrie 1942. Îmi amintesc perfect, fiind­că era ziua mea.
 
– Åži de atunci aÅ£i lo­cuit împreună?
– Nu chiar imediat. Între timp, s-a terminat războiul ÅŸi am primit un post de profesoară de engleză tocmai la Mulhouse. Acolo am petrecut ÅŸi primul PaÅŸte împre­ună. Cioran a venit cu bicicleta ÅŸi am făcut turul Alsa­ciei. După un an, Cioran ÅŸi-a pus în miÅŸcare toate cu­noÅŸtinÅ£ele ÅŸi, mulÅ£umită unor intervenÅ£ii, am primit post la Orléans, apoi la Versailles ÅŸi, într-un final, la Paris, unde ne-am mutat împreună. Dar am fost ne­voită să mai închiriez încă o cameră alăturată, ca să am o adresă separată în ochii părinÅ£ilor mei. Pe vre­muri, să locuieÅŸti cu un bărbat, necăsătorită, nu era atât de uÅŸor.
 
– AÅ£i vorbit recent despre faptul că i-aÅ£i găsit, fă­când ordine, caietele personale. Ce conÅ£in ele? Sunt un fel de jurnal?
– Erau niÅŸte caiete puse deoparte, pe care scria "à detruire" ("de distrus"). Sunt notaÅ£ii de gânduri, stări ÅŸi întâmplări, fără dată. Uneori, printre rânduri, găseÅŸti scris "noapte atroce" sau "dureri îngrozitoare". Am descoperit în ele un alt Cioran, pe care nu-l ÅŸtiam.
 
– La ce vă referiÅ£i?
– Ce scrie e de o tristeÅ£e sfâÅŸietoare. Revine con­stant sentimentul eÅŸecului existenÅ£ial. E foarte dureros pentru mine să citesc aÅŸa ceva, să-mi dau seama că a fost atât de adânc locuit de nefericire. În viaÅ£a de zi cu zi, Cioran nu era deloc o fiinţă sinistră. Era un om vesel, cu umor. Åži aÅŸ spune că nu-i scăpau bucuriile ÅŸi frumuseÅ£ea lumii. Dar nu scria decât atunci când era trist, în accesele lui de disperare, totdeauna noaptea. A ÅŸi zis-o cândva: "Dacă sunt sinistre cărÅ£ile mele, e pentru că nu scriu decât atunci când îmi vine să-mi trag un glonÅ£ în cap".
 
– VorbeÅŸte ÅŸi de dvs. în aceste caiete?
– VorbeÅŸte numai ÅŸi numai de el. De mine niciun cuvânt. DeÅŸi, citind, mi-am amintit că cele mai multe întâmplări le trăiserăm amândoi.
– Cioran era foarte discret cu viaÅ£a lui pri­vată…
– N-a vorbit niciodată de mine. De altfel, trăiam vieÅ£i paralele. Eu eram pro­fesoară. Când mă în­tor­ceam acasă, nu-i vor­beam niciodată de ce am făcut la liceu. Nu l-ar fi interesat.
 
– Åži totuÅŸi, îi eraÅ£i in­dispensabilă. – Nu cred. S-ar fi des­curcat la fel ÅŸi fără mine. – Nu vă deranjează că nu vorbeÅŸte nicăieri de dvs.? – Nu, doar mă uluieÅŸte.
 
– Dar când îÅŸi primea prietenii eraÅ£i acasă, nu?
– Cei foarte apropiaÅ£i mă cunoÅŸteau, desigur. Prin anii '50 Cioran ieÅŸea mult, absolut independent de mine. Pe atunci, eram obsedată să nu mă culc prea târziu, pentru că aveam cursuri grele a doua zi. În plus, eram foarte sălbatică ÅŸi timidă. Scriitoarea Jeannine Worms l-a primit ani de zile în vizită, fără măcar să bănuiască faptul că exist. Cioran nu vorbea niciodată de mine. Åži nici eu sub nicio formă n-aÅŸ fi vrut să le vorbesc de el alor mei.
 
– De ce?
– Ce le-aÅŸ fi putut spune? Că sunt cu cineva, apatrid, fără profesie, fără bani, fără nimic? Oricât de deschiÅŸi la minte ar fi fost ai mei, asta n-ar fi acceptat-o. După ce ne-am mutat amândoi pe rue de l'Odeon, au venit să mă viziteze. A trebuit s-o mint pe mama că mi-am găsit un coleg de apartament. Am mutat o mobilă în faÅ£a unei uÅŸi, ca să aibă impresia că locuim în camere separate.
 
– Să fii independent ÅŸi în acelaÅŸi timp să ai un cămin călduÅ£: visul oricărui bărbat. Ce ÅŸansă a avut cu dvs.! – Oh, nu! Nu văd lucrurile aÅŸa. Åži sunt convinsă că nici el nu le vedea aÅŸa. Mi-ar fi prea greu să vă explic ce fel de relaÅ£ie am avut.
 
– Era un om dificil?– Îmi amintesc prima vizită a lui Constantin Noica. Când am rămas o clipă singuri, m-a întrebat verde-n faţă. "Cum îl puteÅ£i suporta pe Cioran?". Åži i-am zis: "Dar ÅŸi el mă suportă pe mine". Adevărul e că Cioran era pur ÅŸi simplu imprevizibil. Nu te plictiseai nicio­dată cu el. Dar era imposibil să faci vreun plan. De pildă, hotăram să plecăm la Dieppe, în vacanţă. Înainte de a pleca, scoteam absolut tot din priză, go­leam fri­giderul. Ajungeam la Dieppe, făceam alte cumpărături, umpleam acolo frigiderul, ÅŸi nici nu ne instalam bine, că spunea: "Gata, plecăm". Aruncam tot ce era în fri­gider, reveneam la Paris ÅŸi trebuia să facem iar cum­părături.
– Åži cum îi suportaÅ£i toate capriciile astea? – Am avut nenumărate accese de revoltă. Dar cu timpul, le împaci pe toate, dacă vrei să trăieÅŸti cu celă­lalt. Ajungi la un modus vivendi. Åži el trebuia să suporte chestii, cu siguranţă. DeÅŸi, în mare, cu mine se convieÅ£uia mai uÅŸor.
– Nu v-aÅ£i dorit niciodată un copil cu el? – Un copil cu Cioran? Am avut timp de două săp­tămâni o pisică, dată în grijă de o prietenă italiancă. Cioran se înÅ£elegea extraordinar cu ea. Atunci am înÅ£e­les că semăna el însuÅŸi cu una. Trebuia să am grijă de amândoi. Erau la fel de capricioÅŸi ÅŸi imprevizibili.
– PlecaÅ£i în vacanÅ£e? – Plecam cu bicicleta sau pe jos, cu câte un rucsac în spate. Uneori, puneam ÅŸi cortul. Eu aÅŸ mai fi oprit la câte-o gazdă, dar el era foarte "spartan". Desco­periserăm drumurile de pe marginea ca­na­lelor, aveau un farmec teribil. Am făcut zeci de kilometri aÅŸa. Plimbările lungi îi plăceau peste măsură. Să plece cu bicicleta sau să meargă pe jos însemna să golească conÅŸtiinÅ£a, să nu mai existe decât în peisaj, în miÅŸcarea pasului.
– IeÅŸeaÅ£i ÅŸi peste graniÅ£e? – Am fost în Spania (pentru care avea o mare pa­siune), dar ÅŸi în Italia ÅŸi Anglia. De cele mai multe ori am făcut turul lor pe biciclete. În America a fost invitat de foarte multe ori, dar a refuzat să meargă. Îi era teamă de avion, n-a zburat nici măcar o dată în viaţă. În 1951, am primit eu o bursă Fullbright. Nu voia să mă lase să plec. Dar era o ÅŸansă extraordinară pentru mine, aÅŸa că n-am cedat. M-a condus la aeroport, era palid ÅŸi m-a privit tot timpul cu reproÅŸ. Am plecat cu un sentiment de culpabilitate.
– Cu trenul mergea totuÅŸi, nu? – Da, dar odată ce se trezea în tren, urmau scene incredibile. Avea mereu câte ceva în urechi, se temea de orice curent de aer. Se aÅŸeza ÅŸi apoi schimba locul de două, trei ori.
– În ce punct se afla cariera lui literară când l-aÅ£i cunoscut? – Scria în română. Åžtiam că în România era cineva. În FranÅ£a însă era un anonim. În caietele sale, îÅŸi po­vesteÅŸte vizitele la editura Gallimard. Trebuia să-ÅŸi repete numele, nimeni nu-l cunoÅŸtea, se simÅ£ea exact ca târfa cu care nu vrea să urce nimeni. Toată viaÅ£a lui a fost un ÅŸir lung de umilinÅ£e. Succesul a venit foarte târziu, abia cu "ExerciÅ£ii de admiraÅ£ie", în 1986. Åži cred că a murit fără să ÅŸtie că a fost recunoscut.
 
– Åži totuÅŸi, nu e ciudat să te simÅ£i subestimat de contemporani, dar în acelaÅŸi timp să refuzi interviuri ÅŸi premii? – Avea ideea fixă că mai bine să fii necunoscut, decât celebru. DispreÅ£uia gloria. Nu accepta să apară la televizor ÅŸi pentru că nu voia să fie re­cunoscut pe stra­dă. Dacă era întrebat: "SunteÅ£i Cioran?", răspundea "Nu!". Mă tulbură să-mi amin­tesc, dar mai târziu, când era foarte bolnav ÅŸi avea deja pierderi de memorie, cine­va l-a oprit pe stra­dă ÅŸi l-a întrebat dacă e Cioran. El a răspuns: "Am fost!".
 
 

COMENTARII

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.