Secuiul calator este, de fapt, criminal de razboi !
Mă opresc să înseilez câteva cuvinte despre cel cercetat si declarat de justitie drept „criminalul de război Vass Albert”!… Scriitor de oarece talent, încercând să fie un fel de Sadoveanu al maghiarilor, supranumit si „secuiul calator”… Cu oarecari reușite! După 1990 cand incepuse campania UDMR de reabilitare a acestuia, ridicandu-se in Ardeal absolut ilegal, statui, busturi, dar si denumiri de strazi ! Recunosc, am fost singurul publicist român care i-am luat apărarea, considerând că un scriitor, chiar și unul mediocru, nu poate fi autorul unor crime de teapa celor ce i s-au pus în seamă lui Vass Albert , după ce a fugit din România…
Știam că în Ardeal așa au scăpat o sumedenie de criminali, dând vina pe maghiarii fugiți în Vest! Criminali care apoi au făcut apoi o frumoasă carieră politică în partidul comunist!…M-am înșelat! Ulterior, adică în urmă cu câteva luni, am stat de vorbă cu un ardelean, domnul Septimiu Seiceanu, originar din Sărmășel, care, copil fiind, l-a cunoscut pe Vass Albert, cu care tatăl său, inginer și director la exploatarea de gaz din zonă, colabora în filiala locală a Asociației de Vânători.
După cedarea Ardealului de Nord, în 1940, la câteva zile au început crimele și fărădelegile care au îngrozit la vremea aceea întreaga lume românească. Printre ele și isprava lui Vass Albert: 
îl ținuse minte pe românul care a arborat primul în Suhutard tricolorul românesc în 1918. A pus slugile de l-au bătut bine, după 22 de ani, iar ca să se știe de ce, i-au bătut în cuie tricolorul înfășurat în jurul trupului. Aruncat la marginea drumului să moară ca un câine, bietul român a fost cules de un consătean și trecut cu fereală granița la Sărmășel, unde a primit primele îngrijiri la centrul militar de triaj din localitate. Așa s-a aflat în familia domnului Septimiu Seiceanu pe cine primiseră și omeniseră în casă, ca pe un nobil, un aristocrat! Un criminal nenorocit…
Ajuns dincolo de Ocean ,macinat de remuscari si urmarit de acuzele conationalilor sai maghiari de etnie evreiasca ,n-a mai mai putut rezista si la batranete,si-a pus capat zilelor.Si astfel a ajuns in panteonul eroilor neamului maghiar Un biet psihopat care a sfârșit după 1990, cu streangul degat!… Un sfârșit nedemn, pe care mulți maghiari și-l aleg, numărul sinuciderilor printre vecinii noștri atingând cote dintre cele mai mari!… Crimele săvârşite de jandarmii unguri la Sărmaş, Moisei ori Prundu Bârgăului – ca să le amintim doar pe cele ce au făcut victime cu zecile printre localnicii români, reuşesc să “pălească” totuşi dinaintea unei isprăvi de dimensiuni care fac să îngheţe inima şi puterea de înţelegere a unei minţi şi conştiinţe umane normale: exterminarea a peste 100.000 de evrei din Transilvania, “reuşită” de autorităţile horthyste într-un răstimp record… Căci, iată, pot exista şi asemenea recorduri!…Situaţia minorităţilor etnice evreieşti faţă de autorităţile de la Budapesta se cuvine a fi însă mai pe larg circumscrisă, pentru câteva învăţăminte ce ar putea fi, din nefericire, şi azi utile… Utile celor ce iau în serios propaganda iredentistă maghiară.
Faţă de alte minorităţi etnice din Ungaria de dinainte de primul război mondial, evreii, mai puţini la număr, erau singurii care nu puteau nădăjdui la o separare de statul ungar, prin unire cu alte state învecinate (precum sârbii sau românii), ori prin constituirea într-un stat de sine stătător (cum au făcut slovacii împreună cu cehii).
Din această pricină, populaţia evreiască a fost mai dispusă să se supună politicii de maghiarizare, îndeosebi sub aspectul lingvistic al chestiunii. Aşa se face că după ce statistica maghiară din 1840 înregistra 250.000 de evrei în Ungaria, cea din 1910 nu a mai înregistrat nici unul, deşi la acea dată, după unele socoteli, evreii erau aproape un milion!… Fireşte, autorităţilor maghiare le cădea bine acest important efectiv uman care, din raţiuni de “buni şi loiali cetăţeni”, nu au protestat la rezultatele recensămîntului făcut de guvern, acceptând să fie consideraţi maghiari, aşa cum acceptaseră, cei mai mulţi dintre ei, să-şi maghiarizeze şi numele. Astfel că, inclusiv în Transilvania, cifra demografică referitoare la prezenţa maghiară s-a umflat şi prin acest adaos etnic, numeric deloc neglijabil.
Mai trebuie spus că această populaţie evreiască dispunea de o presă activă şi bine organizată, care, în mare, a susţinut cu înflăcărare politica guvernului ungar, fiind şi la originea unor campanii de presă internaţionale, favorabile politicii maghiare, atât înainte de 1920, cât şi după, în perioada interbelică, a revizionismului maghiar de stat. 
Aceeaşi presă lansase, în anii conflictului dintre Viena şi Budapesta, premergători decretării dualismului, leit-motivul naţiunii maghiare “cavalereşti”, animată de un fără de pereche “dor de libertate şi independenţă”, naţiune de “martiri ai independenţei” etc., etc. Formule nu lipsite de un oarecare temei, dar nici pe departe mai întemeiate pentru unguri decât pentru oricare alt popor! (Cf. rezistenţa maghiară în anii de dominaţie otomană…)
Nota bene 2014
Se poate spune că evreii îi au pe conştiinţă pe maghiarii care, ameţiţi de ditirambii presei evreieşti, chiar au crezut propaganda acestor mercenari ai presei, au crezut că maghiarii ar avea nişte drepturi speciale în virtutea unor virtuţi excepţionale ale maghiarimii, fără pereche în istoria lumii! Rămâne de înţeles motivul pentru care presa evreiască i-a îmbolnăvit de cap pe maghiari atât de tare că mulţi dintre ei nici azi nu s-au vindecat. Demenţa inculcată de această propagandă s-a întors mai apoi, în 1944-1945, împotriva celor ce o iniţiaseră şi o susţinuseră, a evreilor cu toţii, nu numai ziarişti!
Prof.dr.Ion Coja
