„Se caută cu disperare un vinovat. Cât de mic, cât de prost, cât de nevinovat o fi el, ca nu cumva să ajungem la noi toți!”
Încă o nenorocire pe capul nostru. Nu din cer, ci, din noi înșine. O dimineață fără soare. Focul țîșnește printr-o fereastră de spital ca la o bombă și toată țara devine o scenă pe care năvălesc mii de apucați.
Parcă ar fi milioane de C.T. Popescu, ridicați la rangul de procurori cu scrîșnit în măsele, cu degete împungînd aerul spre oricine le iese în cale. Tot natu (pentru proletariatul digital-popor) are cîte o explicație și un vinovat. Și cîte o soluție de salvare.
Unic și aiuritor: nu există doi cu aceleași gînduri. Numai „eu” și iar „eu”. Restul nu contează. Televiziunile se înghesuie să transmită de la poarta Institutului Matei Balș, încercînd să sugereze că o fac din inima realității. „Matei Balș”, fanionul medical al combaterii SARS-COV 2, primește contaminați și bolnavi și livrează prăjiți și îngroziți.
Dacă la „Balș” este așa, cu prelungitoare, cu aeroterme, cum este în celelalte? Cu un pas înainte!
Primul ministru este mîndru. Am progresat! Evacuăm morții și răniții cu o viteză și cu o dexteritate mai mari decît înainte.
Și președintele României mulțumește pentru promptitudinea intervenției. Înainte ardeau și se afumau cu orele. Acum trece cît ai zice pește.
Ministrul Sănătății -o floare-n glastră- se uită la toată nenorocirea ca rața la avion ! Acum prăjesc la cronometru. La minut și după ceas! Asta este România normală!? Televiziunile înfometate de audiență se agață de fiecare detaliu.
– Exclusivitate, exclusivitate, avem exclusivitate! De ce nu vin bucureștenii să aprindă lumînări?
Asistentele dau declarații! Medicii dau socoteală. Aparținătorii își caută morții! Ca la Giulești, ca la Piatra Nemț! Ca la Colectiv! Politicienii sar flămînzi pe detaliile tragediei.
Orice dramă de proporții este pentru ei un pretext de defilare și de maimuțăreală. Cu fiecare orăcăială sunt din ce în ce mai agresivi. Se zbat ca Paolo Malatesta în Infernul lui Dante.
Mai iute de picior și de gură decît toți s-a arătat a fi Diana Soșoacă. De pe statuia lui Alexandru Ioan Cuza de la Iași, cucoana a sărit direct la Poarta Infernului de la „Matei Balș”.
Cu lătrăturile sale din ce în ce mai dogite, madam Soșoacă hămăîie la oricine cu un lătrat politic de Cațavencu (sau de Vadim Tudor) feminin, dezlănțuit în fața armatei de gură-cască. Poporul o savurează. Este numărul lui gratuit de circ! Amestecă prostiile cu adevărul și veninul cu strigătele ca nimeni altul.
-Jos Arafat! Trăiască Șoșoacă!
Toți se înghesuie să fie văzuți, să se afirme, să acuze, să declare, să posteze și să protesteze, să ia fața celorlalți. Solidaritate, compasiune, durere, bine că nu suntem noi, demisia, demisia, demisia! alte spitale, alți manageri, alte legi, altă țară, breaking news, procurori, polițai, alți politicieni, bani, bani, alte investiții de parcă strigătele tuturor ar pregăti reconstrucția României de la zero. Între aerotermă, ca argument al dezastrului, și soluțiile tembele de redresare a țării se întinde toată vorbăria disperată a acestor zile. O luăm de la capăt cu fiecare nenorocire.
Unii se întorc la Ceaușescu.
-Nu putem zugrăvi ce ne-a lăsat el.
-El n-a construit nimic. El a condus. De făcut, tot noi le-am făcut. Este dovada că putem, dar ne lipsesc conducătorii! Ca o pătură groasă și mițoasă, de lînă proastă, mirosind a jeg, peste toată țara se întinde un strat gros de mediocri și impostori. Artiștii politici ai eschivei și marii producători de iluzii acoperă totul.
Cu polei, cu procurori, cu judecători, cu masoni. Mereu, ies din încurcătură. Dintre ei se aleg campionii descurcărelii. Cer inspecții, anchete, comisii, măsuri, sancțiuni pe capul nenorocitului de Păun și apoi al lui Moțoc, și alte planuri de redresare puse peste cele de lunile trecute, deja acoperite de praf la Cotroceni, proiecte, contracte, prețuri umflate, aparatură inutilă, consumabile mai scumpe decît aparatura de bază, mentenanță din paradisuri fiscale, toate șmecheriile posibile aplicate la București!
Scapă cine poate și cîștigă cine are tupeu și pile!
Se caută cu disperare un vinovat. Cît de mic, cît de prost, cît de nevinovat o fi el, ca nu cumva să ajungem la noi toți!
Autor: Cornel Nistorescu
Sursa: cotidianul.ro
Ăsta-i normal la cap, Nistorescu ăsta? Chiar c-a îmbătrânit degeaba.