Scrisoare deschisă către Ambasada Statului Israel în România

Motto:
„Pentru fiecare piatră și ciob pe care voi vreți să le distrugeți din temelia istoriei noastre, noi vom pune altele la loc. Nu puteți minți voi la fel de mult pe cât adevăr spun pământul nostru și urmele strămoșilor din el !”.

Scrisoare deschisă către Ambasada Statului Israel în România,
Excelenței sale domnului Ambasador David Saranga

Excelența Voastră,
Mă adresez domniei voastre atât în calitate de simplu cetățean al României, dar și ca președinte al Asociației „Vatra Daciei” și exprimant al opiniei membrilor și simpatizanților acesteia, în contextul unor polemici recente legate de introducerea ca obligatorie în programa școlară din România a disciplinei de studiu „Istoria Evreilor. Holocaustul”.

Teritoriul României, de-a lungul istoriei sale milenare, a fost unul al unor mari prefaceri sociale și etnice, un spațiu de tranzit pentru numeroase neamuri și popoare în drumul lor către alte zone ale Europei unde s-au stabilit ulterior. Din rândurile acestora, o parte și-a găsit o nouă casă aici și reprezintă astăzi minoritățile naționale ale României.
Totuși, nu trebuie uitat că, așa cum o relevă arheologia, lingvistica și etnografia, filonul etnic autohton românesc este cel mai vechi și des întâlnit în spațiul la care facem referire, cu un fir neîntrerupt încă din vremuri neolitice, iar asta reprezintă o realitate care nu poate fi contestată. Evident, de-a lungul timpului, au existat conflicte, tragedii și fapte reprobabile comise și de cei majoritari, dar și de cei minoritari, prin prisma unor contexte politice și istorice care nu mereu au depins de voința omului de rând. Aceste fapte ar trebui asumate de ambele părți, ci nu doar de una, cea majoritară, așa cum se încearcă într-un mod tot mai insistent.

În ceea ce privește destinul poporului evreu în Europa, în contextul celui de-Al Doilea Război Mondial, este bine de cunoscut de către toți cei de astăzi nivelul adevărat al tragediei și durerii provocat de unele acțiuni politice și militare comise de unii lideri ai acelor vremuri. Dar, la fel ar trebui cunoscut de către școlari, în spiritul corectitudinii, și destinul tragic al majoritatății românești din Transilvania din timpul dominației maghiare și, ulterior, austro-ungare sau al românilor din Vlahia și Moldova din timpul dominației Imperiului Otoman sau Țarist. Doar o imagine obiectivă și de ansamblu poate ajuta generațiile tinere să înțeleagă complexul de evenimente și fapte căruia comunitatea din care fac parte i-a fost supusă și să evite, pe viitor, repetarea cu efect tragic a acestora.

Însă, în secolul XXI, spațiul românesc, per ansamblul său, reprezintă un adevărat model de bună înțelegere interetnică, în ciuda unor încercări de destabilizare a acestui fapt de către reprezentanți ai unor interese meschine și străine de spiritul românesc, caracterizat de toleranță și și bună-cuviință. Legislația din România privind statutul minorităților naționale este un bun exemplu de practică pentru vremurile actuale. Așa cum bine știți, minoritățile naționale au reprezentare parlamentară, multe beneficiază de școli în limba maternă, de centre culturale pentru păstrarea identității, de publicații media, de evenimente culturale publice pentru promovarea identității etc.

Comunitatea evreiască din România nu face excepție de la acestea, ci chiar beneficiază și de institute de cercetare și comisii dedicate, plătite din bani publici. Există deja, spre exemplu, un institut „Ellie Wiesel”, care, din păcate, nu de puține ori, își construiește discursul și comunicatele publice într-un mod tendențios la adresa poporului român, deși, după cum știti, el este finanțat din banii publici ai românilor.

Există de asemenea, la nivelul Academiei Române, un grup de studiu dedicat exclusiv Holocaustului. Lor li se adaugă o serie întreagă de alte comisii, centre, grupuri, consilieri prezidențiali și guvernamentali etc. în domeniul combaterii xenofobiei și antisemitismului. Ca atare, nu cred că sunt prea multe țări care acordă o atenție atât de mare acestui domeniu de studiu, iar România este un exemplu în acest caz. Foarte mulți români, luând în considerare cele de mai sus, nu înțeleg de ce permanent este nevoie de mai mult și tot mai mult pe un subiect care este deja cercetat și promovat în țara lor.

Polemica în spațiul politic și public stârnită de votarea, recent, a unei legi care impune ca obligatorie studierea materiri „Istoria Evreilor. Holocaustul”, cu precădere a argumentației împotriva acestei legi, ar trebui înțeleasă așa cum trebuie, ci nu prin prisma unor declarații neinspirate ale unor persoane care au drept scop crearea unei stări conflictuale. În mod concret, o bună parte a societății civile din România nu se opune studierii acestei materii, dar contestă obligativitatea ei, din următoarele motive:

– Se crează un sentiment de frustrare în rândul elevilor români prin impunerea ca obligatorie studierea istoriei unei minorități naționale, în contextul în care propria lor istorie, cea a românilor, este aproape eliminată din programa școlară ori trunchiată de la an la an.

– Numărul de ore de studiu este cel puțin aproape echivalent cu numărul de ore alocat altor discipline și materii cu aplicabilitate mult mai practică.

– Se inoculează un sentiment de vină în rândul generațiilor tinere de români, tineri care nu au nicio legătură cu evenimentele din urmă cu aproximativ 80 de an și care nu au nicio responsabilitate față de deciziile luate de liderii lumii acelor vremuri.

– Pentru o corectă abordare a temei, ar fi fost corect ca această să nu se rezume la Holocaust, ci viitorul manual să cuprindă și evenimentele de după 1946, care au condus la instaurarea comunismului în România, lucru posibil cu aportul multor cetățeni de origine evreiasca și care se fac responsabili de suprimarea elitelor românești, de colectivizare, de încarcerarea, torturarea și uciderea a mii de români care s-au impotrivit acestui fenomen.

Astfel, viitorul manual ar trebui să cuprindă și numele unor persoane care au acaparat puterea politică în țara noastră după înlăturarea monarhiei, precum Ana Pauker, Iosif Chișinevschi, Ghizela Vass, Ida Felix, Miklos Glodgerber, Wilhelm Einhorn, Holțier Ervin, Adalbert Izsak, Iordan Dragan Rusev, Lonia Oigenstein, Meher Kohn, Ernő Neuländer și mulți alții. Evident, faptele acestora și efectele lor nu pot fi extrapolate asupra întregii comunități evreiești, dar, la fel, nici faptele unor români nu ar trebui extrapolate asupra întregului popor român.

Ca atare, o soluție mult mai eficientă ar fi fost aceea de introducere a acestei materii ca una opțională sau ca un capitol distinct în manualele de istorie universală. Ulterior, pentru aprofundarea acestui subiect, elevii interesați ar fi putut urma ulterior studii universitare de specialitate ori programe de masterat în istorie dedicate perioadei respective, deoarece programa universitară oferă deja aceste posibilități de mult timp în România. Din păcate, efectul obligativități ar putea avea un efect total contrar celui dorit, anume prin apariția de resentimente, ceea ce nu ar fi în spiritul secolului al XXI-lea.

În încheiere și concluzionând, nimeni nu poate contesta aportul cultural, economic și social pe care comunitatea evreiască l-a avut și îl are în România, această comunitate fiind parte integrantă a istoriei acestei țări și a destinului ei. România este mai bogată spritual și cultural și cu aportul unor cetățeni de-ai săi de origine evreiască, de la sportivi la scriitori, de la artiști la oameni politici.

În prezent, România nu poate fi considerată o țară cu manifestări antisemite și/sau xenofobe de un nivel care să facă necesară o educare forțată și o intervenție insistentă asupra mentalității colective. Din contră, aș putea spune, cu riscul că mă repet, ne bucurăm să trăim într-o societate a toleranței și a respectului reciproc. Iar cum reciprocitatea stă la baza bune înțelegeri între neamuri și popoare, o parte a opiniei publice românești nu face decât să vă ceară obiectivitate și doar atât.

Cu deosebită considerație,
Valentin Roman, Președintele Asociației „Vatra Daciei”.

Share on Facebook

Tweet

Follow us