Să vă spun ceva…
Nu, nu-l îngân pe Tăriceanu cu acest titlu. Chiar v-aș împărtăși un gând ascuns.
În evoluția fiecărui eveniment politic (și nu numai politic) societatea se împarte în două: cei care pot influența respectivul eveniment și cei care nu îl pot influența. Sigur că, dacă am judeca în termeni de mecanică cuantică, cea mai mică tresărire a oricăruia dintre noi interacționează cu orice deci influentează orice. Nu la efectele atomice ale gesturilor noastre vreau însă să mă refer acum ci la factorii macro care pot mișca macazul atunci când se pune problema ținerii trenului pe șine sau deraierii acestuia.
De exemplu fenomenul Kovesi.
Pentru cei care analizează lucid ce se întâmplă cu această persoană și ce câmpuri de forțe s-au creat și acționează în jurul ei devine evident că este vorba de punerea în scenă a unei uriașe mistificări. Laura Kovesi a încetat să mai fie un om adevărat. Ea se comportă și este tratată ca un fel de hologramă a unui personaj creat în laborator. Rațiunea, bunul simț, respectul pentru adevăr, obișnuitele limite etice atașate oricărei ființe umane înzestrate de la natură cu afect și discernământ sunt, în cazul Laurei Kovesi, abolite. Felul în care domnia sa minte uriaș și imediat demonstrabil, părând neatinsă de vreo teamă de consecințe, indică o situare deasupra condiției umane. Știe, pur și simplu, că nu i se poate întâmpla nimic. Poți răni o hologramă? Nu! Poți îndurera o hologramă? Nu! Poți închide o hologramă într-o celulă de penitenciar? Nu! Ea, fiind o proiectie, o fotografie 3D lansată dintr-un studio bine protejat, singurul mod de a scăpa de bântuirea ei este să întrerupi curentul.
Pentru noi, niște ființe animate de sentimentul dreptății și al egalității în fața legii, o astfel de apariție, o astfel de ficțiune căreia unii incearcă să-i dea materialitate, este ceva de neacceptat.
Nici eu și nici mulți dintr cei care citiți aceste rânduri, nu avem mize personale atunci când o contestăm pe Kovesi. O contestăm pur și simplu dintr-o nevoie de justețe, dintr-o dorință de apărare a unor valori în care credem. Dar avem noi oare puterea efectivă de a influența lucrurile în sensul pe care îl considerăm corect? Nu! Noi doar dăm din gură, ne agităm, însă suntem dincolo de locul proiecției, mult prea departe de șaltărul ce ar putea zădărnici mistificarea.
Dar… să vă spun ceva…
Există unii care ar putea-o zădărnici!
Există unii care, dacă ar avea curaj, demnitate, spirit de sacrificiu, respect pentru principii, ar putea răsuci comutatorul pe poziția off. Și, culmea, aceștia sunt și cei cu mize personale în stoparea și pedepsirea Laurei Kovesi. De exemplu Sebastian Ghiță. De exemplu Traian Băsescu. De exemplu Liviu Dragnea. De exemplu Elena Udrea. Și aș putea continua.
Ne agităm noi, ca proștii, că ne jenează nedreptatea la principii ca o pietricică în pantof.
În vreme ce ei, aceia plasați la o simplă întindere de braț de șaltăr, doar simulează lupta cât să le asigure lor negocieri promițătoare. Și-au pus bine, la adăpost, zecile, dacă nu sutele de milioane de euro, și acum așteaptă liniștea de după furtună ca să-și poată savura din nou, cu un egoism ostentativ, „binemeritatul” succes în viață.
Povestea de care vorbim ține de lumea marilor mize. În acea lume succesul se poate întotdeauna obține, dar depinde de bani mulți.
Cei de care am amintit, și nu numai ei… mai sunt destui de români în aceeași situație…, au bani foarte mulți, nu mulți.
Doar să vrea cu adevărat, doar să pună la bătaie a o suta parte din comorile lor (care, oricum, le ajung pentru încă zece vieți) și ar tranșa războiul cu holograma cât ai zice pește.
Căci, chiar dacă holograma este o ficțiune, în spatele ei stau mereu oameni cât se poate de reali.
În fine…
Repet rețeta de anduranță în această luptă inegală pentru dreptate pe care noi, idealiștii autoînrolați, o ducem cu statul paralel și cu întregul sistem corupt care îl susține: să ne păstrăm, mai presus de toate, luciditatea și simțul umorului.
