Românii trebuie să cunoască adevărul!Istorie și actualitate: unitatea națională și „sacrificiul istoric”...

Românii trebuie să cunoască adevărul!
Istorie și actualitate: unitatea națională și „sacrificiul istoric” (1)

0 63

Este cunoscut faptul că în 1918 românii au realizat Unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu Patria Mamă. Marea Unire a durat 22 de ani. La 23 august 1939, Uniunea Sovietică și Germania, au încheiat pactul Molotov-Ribbentrop.
În anexa secretă se menționa la art.1: „În cazul unei transformări teritoriale și politice a teritoriilor aparținând statelor baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), va reprezenta frontiera sferelor de interes atât ale Germaniei, cât și ale U.R.S.S.”.
Articolul 2 se referea la „transformările teritoriale și politice ale statului polonez”, iar art 3 avea următorul conținut:
„În privința Europei sud-estice, partea sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru  Basarabia. Partea germană își declară totalul dezinteres  politic față de acest teritoriu”.
După capitularea Franţei, la 22 iunie 1940, guvernul sovietic a transmis guvernului român două note ultimative, la 26 şi 27 iunie 1940, prin care-i cerea să-i cedeze Basarabia şi nordul Bucovinei. Ribbentrop i-a scris lui Molotov că pretenția guvernului sovietic privind Bucovina „este o noutate”, dat a acceptat decizia Kremlinului.
În răspunsul său din 28 iunie, guvernul român declara că „se vede silit să accepte condițiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”.
Peste două luni, prin decizia Germaniei şi Italiei din 30 august 1940 (dictatul de la Viena), România a trebuit să cedeze Ungariei partea de nord-est a Transilvaniei.
La cererea expresă a lui Adolf Hitler, regele Carol al II-lea şi guvernul român au acceptat ca sudul Dobrogei (Cadrilaterul) să fie ocupat de Bulgaria (act realizat începând cu 7 septembrie 1940).
Astfel,

În decurs de două luni, Marea Unire din 1918 a fost sfărâmată, România pierzând peste 33% din teritoriu și din populație!

Refacerea granițelor a devenit obiectivul fundamental al poporului român.
La 22 iunie 1941, generalul Antonescu a ordonat ostașilor să înceapă lupta pentru eliberarea Basarabiei și nordului Bucovinei. În iulie 1941 aceste străvechi teritorii românești au fost realipite la Patria Mamă. Regimul sovietic nu a recunoscut acest act, drept care generalul Antonescu – înălțat prin decret semnat de regele Mihai în demnitatea de mareșal – a decis continuarea războiului alături de Germania pentru înfrângerea U.R.S.S.

După bătălia de la Stalingrad, încheiată în martie 1943, Armata Roșie a trecut la contraofensivă.
Pe plan politico-militar s-a realizat Coaliția Națiunilor Unite; prin înțelegerile din 1943 – 1944 dintre liderii U.R.S.S., Marii Britanii  și S.U.A. – Iosif Visarionovici Stalin, Wiston Churchill și Franklin Delano Roosevelt – a fost recunoscut „dreptul” Uniunii Sovietice de a avea „rolul conducător” în stabilirea statutului țărilor cu care  se învecina, între care și România. Liderii celor două state democratice nu numai că au fost de acord cu Pactul Molotov-Robbentrop (care viza Basarabia), dar au acceptat şi ocuparea nordului Bucovinei.
La 23 august 1944, România a rupt relaţiile cu Germania şi s-a alăturat Coaliţiei Naţiunilor Unite. Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944, impusă de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii prevedea: „Se stabilește frontiera de stat între Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice și România stabilită prin Convenția româno-sovietică  din 28 iunie 1940”.
În realitate nu a existat o asemenea Convenție, ci două note ultimative sovietice urmate imediat de ocuparea Basarabiei și nordului Bucovinei. Pe de altă parte, Convenţia de armistițu prevedea anularea dictatului de la Viena.
În tratatul de pace semnat la Paris în ziua de 10 februarie 1947, s-a utilizat o altă formulare, dar cu același efect: „Frontiera sovieto-română este astfel fixată în conformitate cu Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940 și cu Acordul sovieto-cehoslovac din 29 iunie 1945”.
Prin decizia conducerii de la Kremlin,  românii din zonele ocupate au fost împărțiți în două state, ambele fiind incluse în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiate (URSS). Pe teritoriul dintre Prut și Nistru –  parte din Moldova istorică, ocupată în 1812 de Rusia și numită Basarabia, care în 1918 s-a unit cu România – s-a înființat Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, dar fără zona de sud (fostele județe Cetatea Albă și Ismail) și de nord (județul Hotin și Ținutul Herța).  La rândul său, Bucovina de nord și teritoriile scoase din componența Basarabiei au fost oferite Republicii Sovietice Socialist Ucraineene. 

În condițiile în care România era  ocupată de Armata Roșie, U.R.S.S,.  a mai anexat un teritoriu românesc: insula Șerpilor. La 4 februarie 1948, dr. Petru Groza, președintele Consiliului de Miniștri al României, și Veaceslav Molotov, ministrul de externe al U.R.S.S., au semnat un „Protocol referitor la precizarea parcursului frontierei de stat între România și U.R.S.S.”, potrivit căruia Insula Șerpilor intra „în componența URSS”.
În ziua de 23 mai 1948, reprezentanții celor două ministere de externe (Nikolai Șutov și Eduard Mezincescu) s-au deplasat pe insula Șerpilor unde au semnat procesul-verbal de predare-primire.
Aceste documente erau secrete și nu au fost supuse aprobării parlamentelor din cele două state – Sovietul Suprem și respectiv, Marea Adunare Națională.
La  25 ianuarie 1954, Prezidiul C.C. al P.C.U.S. a adoptat, la propunerea primului secretar Nikita Sergheevici Hrușciov,  o rezoluție privind transferarea peninsulei Crimeea – care făcea parte din Republica Federativă Sovietică Socialistă Rusă – la Republica Sovietică Socialistă Ucraineană. Prezidiul Sovietului Suprem a decis, la 19 februarie 1954, acest transfer teritorial, argumentând că  era „un act nobil din partea poporului rus” cu prilejul împlinirii a 300 de ani de la „reunificarea Ucrainei cu Rusia”, hotărâtă în 1654. Totodată, această decizie exprima „încrederea fără margini și dragostea poporului rus față de poporul ucranean”.
Împreună cu Crimeea, a fost integrată în RSS Ucraineană și Insula Șerpilor.
Astfel

Republica Sovietică Socialistă Ucraineană a beneficiat de Pactul Molotov-Rebbentrop din 1939,  de notele ultimative sovietice din 1940, de procesul-verbal sovieto-român din 1948, ajungând în stăpânirea unor importante teritorii românești: nordul Bucovinei, Ținutul Herța, sudul Basarabiei (fostele județe Hotin, Certatea Albă și Ismail), insula Șerpilor.

După retragerea trupelor sovietice în 1958 și după Declarația din aprilie 1964, România a început să promoveze o politică externă proprie, inclusiv în relațiile cu URSS. În octombrie 1965 a  apărut în librării cartea  Karl Marx, Însemnări despre români, în care – pentru prima dată după 1945 – se scria în România  că Basarabia era teritoriu românesc, ocupat în 1812 de Rusia țaristă.
În 1968 – la aniversarea a 50 de ani de la Marea Unire din 1918 – au apărut studii în care nu se mai scria despre „ocuparea Basarabiei de către armata regală română”, ci că „Sfatul Țării a votat unirea acesteia cu România”. De fiecare dată, guvernul sovietic a protestrat, acuzând conducerea de la Bucutrești că avea pretenții teritoriale, urmărind schimbarea granițelor stabilite prin Tratatul de pace din 1947.
Oficialitățile române au respins asemenea acuzații, dar – în același timp – nu au admis publicarea unor cărți sau studii consacrate unirii Basarabiei și  Bucovinei cu România.

Descoperirea de gaze naturale și țiței în Marea Neagră a pus la ordinea zilei delimitarea zonelor între statele vecine. La întâlnirea cu Leonid Ilici Brejnev din 5 august 1977, Nicolae Ceaușescu a declarat că „deși România nu are pretenții teritoriale față de Uniunea Sovietică, un aspect, deși neînsemnat, al problemei teritoriale nu a fost rezolvat nici până acum” și anume faptul că Insula Șerpilor aparține României.
Leonid  Brejnev a evitat să discute acest subiect, mărginindu-se să declare că insula făcea parte din teritoriul Uniunii Sovietice[1]. Problema a devenit presantă din 1979, când platforma  românească „Gloria” a început să foreze în Marea Neagră, pentru extragerea gazului metan.
În cursul tratativelor, partea sovietică a propus un compromis: semnarea  unui protocol care să prevadă împărțirea zonei continentale, astfel ca fiecare stat să beneficieze de o suprafață  egală. Nicolae Ceaușescu a respins  categoric această sugestie, întrucât Insula Șerpilor aparținea, de drept, României.
În „Scânteia” din 13 noiembrie 1989 am citit că în ziua precedentă a avut loc ședința Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. la care a fost discutat și aprobat Raportul pe care Nicolae Ceaușescu urma să-l prezinte la Congresul al XIV-lea al P.C.R., dar nu s-au dat amănunte. Abia în 1994, după reinventarierea Arhivei C.C. al P.C.R., am citit stenograma acestei ședințe[2].
Nicolae Ceaușescu a precizat că raportul avea „vreo 140 de pagini” și ca urmare a prezentat un rezumat. A insistat asupra problemelor internaționale și a necesității de a se trece „la adoptarea măsurilor pentru soluționarea  tuturor problemelor care nu s-au rezolvat”, în primul rând, că dorea să ridice ulterior și o altă  problemă, care „nu urmează să o punem la Congres, nici public, deocamdată”, privind Moldova sovietică, Basarabia, care „este legată de acordul cu Hitler, de acordul dintre Uniunea Sovietică  și Hitler”.
Ceaușescu aprecia că după anularea acelui acord se impunea soluționarea „în mod corespunzător” a chestiunii Basarabiei și Bucovinei de nord: „Va trebui să discutăm cu Uniunea Sovietică această problemă în perioada imediat următoare”.
A amintit că în 1970 – 1975, sovieticii, prin Katușev, secretar al C.C. al P.C.U.S,  „ne cereau ca noi să recunoaștem în mod deschis că Basarabia este a lor”, dar că România nu a făcut niciodată o asemenea declarație
Elena Ceaușescu l-a întrerupt: „Aceasta nu  se poate niciodată !”
Nicolae Ceaușescu a continuat, declarând că le-a spus lui Matei  și lui Olteanu (secretari ai C.C. al P.C.R.): „Să publicăm aceste probleme, aceste acorduri pentru că acolo se spune foarte clar că Uniunea Sovietică manifesta interes – aceasta este formula, în acordul semnat aparte”.
Elena  Ceaușescu a intervenit din nou: „Ne-au luat și Insula Șerpilor”.
Din raportul la Congresul al XIV-lea al P.C.R. (20-24 noiembrie 1989) prezentat de Nicolae Ceaușescu mi-a  reținut atenția următorul text:
Anul viitor se împlinesc 45 de ani de la terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial. De aceea, România consideră că trebuie să se treacă la adoptarea măsurilor necesare soluționării tuturor problemelor care nu s-au rezolvat încă. În primul rând apare necesar să se adopte o poziție clară, fără echivoc, de condamnare și anulare a tuturor acordurilor încheiate cu Germania hitleristă, trăgându-se concluzii practice pentru anularea tuturor urmărilor acestor acorduri și dictate” (subl. ns. – I.S.)
Nicolae Ceaușescu credea că, prin poziția sa de condamnare a înțelegerilor între marile puteri, va  determina o schimbare de atitudine din partea popoarelor, partidelor și statelor, deoarece exista pericolul să  se repete istoria anilor 1939 – 1945. 
Din memoriile lui Ștefan Andrei, publicate în 2013,  am aflat că  Nicolae Ceaușescu a explicat unor șefi de delegații semnificația acestei decizii a conducerii P.C.R. „pentru trecut, și pentru prezent și pentru viitor[3][i] (subliniere în text). Inițiativa lui Nicolae Ceaușescu nu a avut sprijinul sperat. Nici unul dintre delegații străini prezenți la Congres nu s-a referit la Pactul Molotov – Ribbentrop. Realitatea este că, după 1980 – ca urmare a modificării echilibrului de putere pe plan mondial – starea de spirit a  populației se schimbase.
După patru decenii de tensiune, generate de „Războiul Rece”, lumea dorea o relaxare și o pace sigură.
În Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, R.D.G. și Bulgaria se crease o stare euforică, oamenii erau fericiți că au scăpat de dictatură și susțineau cu convingere revenirea la un regim democratic, care să le aducă libertate și bunăstare.

Efectul internațional al aprecierilor lui Ceaușescu a fost profund negativ.
Iritat, guvernul sovietic a declarat: „Nici un  om politic responsabil nu poate pune la îndoială granițele europene postbelice[4]. Cu alte cuvinte, secretarul general al Partidului Comunist Român – care cerea „să se tragă concluzii practice” prin anularea Pactului Molotov-Ribbentrop – era un lider politic „iresponsabil”.
Chiar în zilele desfășurării Congresului al XIV-lea al PCR posturile de radio Vocea Americii și Europa liberă au comentat negativ Raportul prezentat de Nicolae Ceaușescu și au transmis poziția guvernelor Marii Britanii, SUA și Franței,  care au respins categoric declarația privind „condamnarea și anularea tuturor acordurilor încheiate cu Germania hitleristă, trăgându-se concluzii practice pentru anulare tuturor urmărilor acestor acorduri și dictate„, socotind-o contrară  Actului final semnat la Helsinki în 1975.
Era încă o dovadă că „cei mari” își impun propria voință pe seama celor „mici”,  iar mass media a transmis în eter punctele de vedere ale celor care le finanțau.
Istoria și-a urmat cursul ei. Peste mai puțin de o lună de la Congresul al XIV-lea, Nicolae Ceaușescu a fost înlăurat de la putere, iar la 25 decembrie 1989 a fost condamnat la moarte și executat în acceași zi, împreună cu soția sa Elena Ceaușescu, într-o unitate militară din Târgoviște.

Sferele de influenţă stabilite la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial între marile puteri învingătoarea s-au menţinut timp de patru decenii şi jumătate.
Treptat, raportul de forțe s-a modificat, ca urmare a ascensiunii S.U.A. şi a diminuării poziţiilor U.R.S.S.. După o profundă criză internă, regimurile socialist totalitare s-au prăbușit în 1989, iar U.R.S.S. a încetat să mai existe în 1991.
Artizanii programului vizând lichidarea Uniunii Sovietice au fost foarte grăbiți să-și vadă   împlinit „visul cu ochii”, dar nu s-au gândit la urmările imediate.
De exemplu,

Să declare nul Pactul Molotov-Ribbentrop și să nu recunoască anexiunilor sovietice care nu erau prevăzute în tratatele de pace.

La 24 august 1991, Republica Sovietică Socialistă Ucraineană şi-a proclamat independenţa sub numele de Republica Ucraina. La rândul său, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, devenită Republica Moldova, a adoptat Declarația de independență la  27 august 1991. 
În acea vară fierbinte, românii din  nordul Bucovinei, precum şi cei din sudul şi din nordul Basarabiei erau bucuroşi că au scăpat de dominaţia sovietică şi nu au cerut unirea cu România.
La fel și  liderii de la Chișinău care, în plus, parcă uitaseră că Basarabia din 1991 nu mai era cea din 1812, când Moldova dintre Prut și Nistru a fost ocupată de Rusia, și nici cea din 1918 când Sfatul Țării a votat unirea Republicii Democratice Moldovenești (Basarabia) cu România; ca urmare n-au cerut reîntregirea Moldovei dintre Prut și Nistru, ci doar independența a ceea ce Kremlinul a stabilit ca fiind Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.
Guvernul de la București a recunoscut imediat cele două state – Ucraina și Republica Moldova – cu care a stabilit relații diplomatice. Este aproape sigur că, anunţând aceaste decizii, primul ministru Petre Roman  nu s-a gândit că astfel se anula, din punct de vedere juridic, hotărârea Sfatului Ţării din 27 martie 1918 și a Congresului general al Bucovinei din 28 noiembrie 1918.

Guvernanții de la Kiev au fost deciși și au acționat cu fermitate pentru păstrarea teritoriilor fostei Republici Sovietice Socialiste Ucrainene.
Au hotărât organizarea în ziua de 1 decembrie 1991 a unui referendum privind  independența Ucrainei. Ca urmare, la 28 noiembrie 1991, România a avut o reacție firescă: Camerele reunite (Camera Deputaților și Senatul)  au adoptat în unanimitate un document în care se preciza: „Parlamentul României declară solemn că referendumul organizat de autoritățile de la Kiev în teritoriile românești încorporate cu forța în cadrul fostei URSS – respectiv Bucovina de Nord, Ținutul Herța, Ținutul Hotin, precum și județele din sudul Basarabiei – este nul și neavenit, precum și consecințele acestuia”.

Regimul de la Kiev nu a ținut seama de punctul de vedere al României, iar referendumul s-a desfășurat așa cum s-a anunțat și a fost obținut rezultatul dorit. A doua zi după referendum, la 2 decembrie, guvernul condus de Teodor Stolojan, ministru de externe fiind Adrian Năstase, a publicat o Declarație foarte clară:

„Acest referendum nu poate avea valabilitate în teritoriile anexate abuziv [de fosta U.R.S.S.], care nu au aparținut niciodată Ucrainei și sunt de drept ale României”.

A fost ultima luare de poziție patriotică a Parlamentului și Guvernului României de după 1989.
După 1989, toate guvernele de la București aveau un singur obiectiv politic: aderarea  la N.A.T.O. și la Uniunea Europeană. Aceasta era prezentată ca „programul de țară” prin care dovedeau orientarea ireversibilă a României spre Occident, spre democrație și economia de piață. Propagandă politică, susținută de toată  mass-media,  acredita ideea că era un program original, elaborat de oamenii politici români după studii profunde privind contextul internațional și interesele poporului român. În realitate,  „proiectul de țară” fusese  stabilit la Washington pentru toate statele europene foste socialiste. Esența „proiectului” consta în înlocuirea influenței (dominației)  U.R.S.S. cu influența (dominația) S.U.A. în această parte a Europei. Modalitatea concretă a fost dizolvarea Tratatul de la Varșovia și a C.A.E.R. – organizații inițiate de U.R.S.S. prin care-și exercita dominația – și înlocuirea lor cu N.A.T.O. și Uniunea Europeană.
Pe plan intern, încă din ianuarie 1990, primul ministru Petre Roman a declarat că industria românească era „un morman de fiare vechi”,  drept care s-a acționat rapid pentru „privatizare”, dar în fapt pentru distrugerea economiei naționale, lichidarea tuturor marilor întreprinderi și vinderea lor la prețuri de nimic.
Rămânând fără locuri de muncă, neputându-și câștiga existența în țară, circa șase milioane de români au luat drumul bejeniei. Guvernanții, sub pretextul „restituirii” proprietăților, au  contribuit la lichidarea asociațiile agricole și distrugerea sistemului de irigații, România ajungând în situația de a  importa alimente pentru hrana populației.

În acest timp, liderii de la București – indiferent de culoarea politică – erau obsedați de ideea aderării României la N.A.T.O. și la Uniunea Europeană, fiind gata să facă oricâte concesii pentru a obține acceptarea din partea liderilor acestora. Erau fericiți și socoteau că au obținut un succes extraordinar când li se transmitea că mergeau „pe drumul cel bun” și că vor fi  invitați la „negocieri” pentru aderare. Aceasta era prezentată ca un act salvator, ca „singura alternativă” pentru România. Nu se spunea nimic despre faptul că „cealaltă parte” avea interesele ei, nu făcea acte de generozitate și că – în ultimă instanță – România era inclusă în acțiunile vizând stabilirea unui nou echilibru de putere pe plan mondial, în favoarea Occidentului și în special a S.U.A. Citind presa din anii 1990  aveam senzația că am în față ziarele de la începutul anilor 1950, dar cu schimbarea punctului cardinal: atunci  politicienii  de la București erau orientați spre Est, fiind gata să execute tot ce li se cerea de la Kremlin și se întreceau în a lăuda „ajutorul prețios” primit din partea U.R.S.S.
Una dintre condițiile puse României pentru aderarea la N.A.T.O. era  încheierea unor „tratate” cu statele vecine. Timp de câțiva ani au avut loc negocieri româno-ucrainene privind încheierea unui tratat de bună vecinătate. Delegația Ucrainei a fost foarte fermă, ministrul de externe declarând: „Vrem ca acordul să conțină o recunoaștere necondiționată a frontierelor, precum și un angajament  de a nu ridica pretenții teritoriale acum sau în viitor”.
În timp ce România a adoptat o atitudine defensivă, crezând că astfel obține bunăvoința Washingtonului,  diplomația ucraineană a fost extrem de activă. Liderii de la Kiev au știut să joace cartea armelor nucleare sovietice aflate pe teritoriul Ucrainei. În cadrul negocierilor secrete, atât americanii, cât și sovieticii insistau ca Ucraina să renunțe la arsenalul nuclear de pe teritoriul său, în timp ce ucrainenii au cerut să li se recunoască teritoriile moștenite de la U.R.S.S.

În zilele de 5 și 6 decembrie 1994 s-au desfășurat la Budapesta lucrările celei de-a 9-a reuniuni la nivel înalt a Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa (C.S.C.E). În cuvântul său, președintele Ion Iliescu, a ținut să exprime  „voința fermă a României de a fi admisă în N.A.T.O. și de a-și asuma răspunderile care decurg din acest fapt”.  În cele 22 de puncte ale Declarației summit-ului de la Budapesta se face vorbire despre Actul final de la Helsinki, democrație, alegeri libere, drepturile omului, combaterea naționalismului, rasismului și antisemitismului, prevenirea conflictelor, solidaritate și cooperare internațioală, neproliferarea armelor nucleare  etc etc.
Nimic despre cel mai important document semnat de  Leonid Kucima – președintele Ucrainei, Boris Elțin – președintele Federației Ruse, John Major – primul ministru al Marii Britanii și Bill Clinton – președintele S.U.A. , și anume Memorandumul de la Budapesta prin care Ucraina renunța la armele nucleare sovietice aflate pe teritoriul ei, iar cele trei mari puteri se angajau „să respecte independența, suveranitatea și frontierele existente ale   Ucrainei”.

Va urma –

Autor: Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Membru A.O.Ş.R.
Sursa: art-emis.ro

NOTA
[1] Vasile Buga, Pe muchie de cuți. Relații româno-sovietice. 1965 – 1989, Ediția a  II-a, București, 2022, p. 483
[2] Arh.NIC, fond CC al PCR. Cancelarie, dos. 63/1989, ff. 4 -14
[3] Ștefan Andrei, Din frac în zeghe. Istoriie mele dintr-un pătrar de veac, Bucureștii, Adevărul Holding, 2013, p. 248
[4] Dumitru  Preda și Mihai Retegan, 1989.  Principiul  dominoului, București, Editura Fundației Culturale Române, 2000, p. 356

 

COMENTARII

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.