România, țara mea de glorii, țara mea de dor

România, țara mea de glorii, țara mea de dor

0 67

Cu toate încercările unora de a-l denigra ori șterge de pe firmamentul liricii universale pe unul dintre străluciții corifei ai literaturii române, steaua „Luceafărului” Mihai Eminescu nu va apune niciodată. Și, nu se va stinge nicicum, atâta timp cât în sufletul românilor de bună credință va mai scânteia un dram de dragoste față de această superbă țară și față de acest, atât de minunat, popor. Pentru că – orice s-ar spune – amintirea unuia dintre faimoșii reprezentanți ai generației, care ne-a dăruit independența de stat și ne-a ridicat la culme cultura națională, va dăinui pentru totdeauna.
Da, poetul, prozatorul și jurnalistul Mihai Eminescu va rămâne în conștiința noastră națională, ca și în cea universală, incontestabil, drept un geniu al literaturii clasice. Dar, nu numai atât, ci și ca un mare cugetător, un vizionar și un filozof ale cărui secrete încă nu au fost dezvăluite pe deplin. Iar, pentru interesul în temă, categoric, va rămâne un exemplu de aleasă excelență patriotică, de certitudine și credință, fiind unul dintre cei ce s-au preocupat îndeaproape de soarta nației sale, în concurs cu acea clasă politică de sorginte și preocupare antinațională, care – ca un blestem – și-a prelungit manifestarea și peste perspectiva tulburătoare a vremurilor.
Iată doar câteva dintre întrebările pe care, încă din a doua jumătate a veacului XIX, marele erudit Mihai Eminescu, le afișa, cu atâta nedumerire și tot pe-atâta dreptate, în referire la cei care alcătuiau clasa politică a unei societății, ce se zbătea îndârjit să iasă din marasmul împilării: 

„Ce caută aceste elemente nesănătoase în viata publică a statului?
Ce caută acești oameni care pe calea statului voiesc să câștige avere și onori, pe când statul nu este nicăieri altceva decât organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omenești?
Ce sunt aceste păpuși care doresc a trăi fără muncă, fără știință, fără avere moștenită, cumulând câte trei, patru însărcinări publice dintre care n-ar putea sã împlineascã nici pe una în deplina conștintă? […].
Uzurpatori, demagogi, capete deşarte, leneşi care trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fudui, mult mai înfumuraţi decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale ţării[1]”.
Vi se pare cumva că – aluziv la contemporaneitate – se excede în context, că sunt simple vorbe aruncate în vânt de către un om, care trăia într-un cer al său și că orice asemănare cu realitatea sau cu evoluția de peste un secol și jumătate este pur întâmplătoare?! Să facem atunci încă un pas peste vremuri și să ne reamintim ce ne punea, pe același tapet social, nouă, românilor, o altă personalitate literară și politică de anvergură, la începutul de secol al XX-lea despre aceeași clasă politică, chiar dacă într-o altă componență, dar cu aceleași metehne. Fie și așa, extrapolând la nivel de ansamblu: „Țară de secături, țară minoră, căzută rușinos la examenul de capacitate în fața Europei… Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoții improvizați astăzi în moraliști, miniștrii care s-au vândut o viață întreagă, deputații contrabandiști … Nu ne prăbușim nici de numărul dușmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoșătoare de meningită morală”[2].
Extrem de dureros, de zguduitor și îngrijorător, dar atât de analitic și de plin de luare-aminte. O sinteză extrem de dură și de tristă, pe cât de condensată, tot pe-atât de congruientă în concluzii și învățăminte. Din nefericire, cu indubitabil corespondent în actualitatea nostră. Încât, firesc, apar întrebările: Ce se întâmplă cu tine, România mea!? Ce s-a întâmplat cu gloriile de altădată?! Să se fi rezumat totul la un simplu vis, la o simplă aspirație, la un deziderat în care doar dorul persistă!?

Revenind mult mai aproape de zilele noastre, să ne reamintim și ce ne dezvăluia, fără ca noi să avem vreo reacție, regretatul Octavian Paler: „Primul lucru care a fost privatizat în România este interesul național (…). În momentul de față eu mă întreb, cum de România mai există! România nu e o țară coruptă, România e o țară jefuită, e o țară prădată, e o haită de lupi dinăuntrul țării și din afară care în complicitate fură tot ce se poate în România” [3].
Mai mult, în aceeași Românie de dor, cândva și de glorii, potrivit unui apreciat lider al Clubului de la Roma: „Trăim într-o formă anticulturală, s-a pierdut rușinea. Și s-a pierdut rușinea pentru că lichelele și lacheii de serviciu și-au văzut visul cu ochii: cozile de topor au devenit topoare, după 1989 și au vândut pe mărgele de plastic întreaga țară. România a fost vândută de cei care au preluat puterea în 1989 și apoi și-au dat-o unul altuia timp de 26 de ani” (…). Au vândut-o cu bună știință, România nu mai deține nimic, nu are economie. România nu este un stat, ci o corporație. Capitalul străin este cel care deține puterea, deține peste 60% din activele țării, peste 50% din profit și, ceea ce este cel mai grav, stăpânește pârghiile strategice, de condus, ale țării: industria de petrol gaze, distribuția de energie… (…). România este ca o mină din care se scoate, în fiecare zi, din decembrie 1989 încoace, aur. Și când nu va mai fi aur, mina se va închide. Falimentul este o chestiune de probabilitate matematică pentru România (…) Industria ca atare, marile întreprinderi au fost distruse. Privatizarea s-a făcut în dezinteresul României. Cel mai grav e că a fost vândut pământul. (…) Pădurile, apele, se vând. Totul este de vânzare. Mai puțin sufletul românesc și eu pe asta mă bazez. Sufletul românesc va triumfa”[4].
Da, și nouă ne place să credem aceasta. Pentru, că – vrem, nu vrem – doar sufletul celor care mai gândesc românește încă nu a putut fi pus pe tarabă.  Ne însușim întrutotul temeinicia analizei și, la rându-ne, punctăm în continuare, achiesând și la opinia unui distins jurnalist de la poalele Semenicului: „Nu cred ca în decursul istoriei, comparativ cu perioadele istorice parcurse, să fi fost românul mai subjugat, mai dezumanizat și mai dezbinat decât este acum.
Au reușit prin tactica pașilor mărunți să ne îngenuncheze, să ne tâmpească, să ne învrăjbească unii împotriva altora, să nu mai gândim altceva decât ceea ce ne dau ei ca temă de casă.
Suntem atât de săraci fizic și spiritual, dar nu realizăm că ne îndreptăm asemeni oilor spre prăpastie. O prăpastie ce va însemna distrugerea acestei țări atât de bogată și frumoasă, dar care – vorba lui Țuțea – este populată cu idioți (…).
Desigur există și valori, oameni pricepuți, copii olimpici și oameni de afaceri prosperi și integri. Dar aceștia sunt puțini și nu vor să se amestece cu actuala clasă politică”[5].
Chiar așa: de ce oamenii noștri de valoare nu vor să intre în politică sau, la fel de exact, de ce arar mai pot să intre în politică? Tânărul jurnalist, sus-amintit, încearcă să explice asta apelând la înțelepciunea populară: „Dacă te bagi în vălău te mănâncă porcii“. Și, în adaos, rezumă cu o precizie de necontestat: „Concluzia e că cine poate nu vrea, iar cine vrea e incapabil să vadă mai departe de buzunarul propriu”.
Achiesăm întrutotul, dar – ca simplu tehnician, care și-a petrecut o parte din viață sa în lumea parlamentară – mi se pare că ar mai trebui evidențiate și alte aspecte, între care cel al algoritmului „șperțar” este prioritar, care deși nu este expres menționat în platforma politică a vreunui partid se află într-o riguroasă ecuație cu acele indiscutabile „calități” și, mai ales, „capacități”, fără de care orice „promovare”  este estompată din start: incultura, obediența, arivismul, hoția, corupția, obediența și, ce-i mult mai grav, trădarea interesului național.
Cât despre personalități de valoare, nicio șansă, impasul este categoric. Din acest unghi al aprecierii, opinia filozofului și scriitorului Emil Cioran este mai mult decât satisfăcătoare. Astfel: „Degeaba am căuta însă, în zilele noastre, literaţi pe măsura aventurierilor, a tiranilor veacului nostru. Dacă din punct de vedere politic am dat dovadă de o demenţă necunoscută până la noi, în domeniul spiritului mişună numai destine mărunte; niciun cuceritor prin forţa condeiului: doar avortoni, isterici, nişte cazuri, atât”[6].

Și, pentru că am făcut trimitere doar la câțiva dintre marii gânditori, cărora arar le mai acordăm prețuirea necesară, încercăm să extragem un fragment și din monumentala reflecție a unei reputate personalități a timpului nostru, respectiv a omului de teatru, film, litere și – de ce nu, de filozofie și istorie – regizorul și scenaristul, cu largă recunoaștere internațională, Visarioan Alexa, atât de actuală oricărei contemporaneități în derută: „… mă înspăimântă vremurile în care suntem supuşi să trăim acum. E timpul cucerit de impostura tenace şi perfidă. Timpul maculat de cardasia minciunii performante, a mediocrităţii hegemone, a falsului şi vulgarităţii. E timpul ce proclamă incultura ca biruinţă. E timpul fără Adevăr, stăpânit de slugărnicie şi umilire. Timp fără morală, timp de durere, fără conştiinta şi fără ideal. Timp ucis zilnic de tăcerea noastră satisfacută de propria dezamăgire. Comentăm înfrângerea ordinii cu resemnare. Timpul mistificarii desăvârșite! M-am născut când se instaura dictatura şi se legifera frica. Teroarea în toată bestialitatea ei ne-a monitorizat existenţa. Ca şi multi alţii mi-am construit viaţa, familia şi profesia într-un climat de insecuritate şi degradare. Am rezistat plătind dureros fiecare clipă de supravieţuire. Cuvântul care m-a învăţat să trăiesc dincolo de minciuna vremurilor este Trebuie – Cuvânt de osândă cu care a fost botezat omul – spunea G. Büchner”.
Un ecou eteric, peste etericul unui timp, care, în loc să ne vină în întâmpinare, parcă se tot depărtează, cu fiecare zi. Iată, potrivit aceleași luminate minți, unde trebuie căutată cauza: „Cauza trebuie găsită şi studiată în imediata noastră apropiere, în snobismul şi în diletantismul, în incultura şi în reaua credinţă a unora dintre cei de lângă noi, cărora prin indiferenţa, ignorarea sau tăcerea, prin «nebăgarea în seamă» le sporim încrederea în atitudinea şi conduita lor josnice”.
Mai mult decât atât, maestrul vine și cu soluții demne de luat în seamă: „Trebuie să ne restabilim verticalitatea, ţinuta morală demnă, identitatea cetăţenească şi naţională, trebuie să demascăm şi să decidem cu propria noastră voinţă înlăturarea imposturii, a demagogiei, a minciunii autorizate, a populismului, a hoţiei, a prostiei, a manipulării conştiintei şi a tuturor justificărilor degradante… Trebuie să activăm responsabilitatea în întreaga societate românească… Da. Trebuie, maestre! Trebuie. Un deziderat atât de simplu, dar cu o încărcătură mare cât o țară. Pentru aceasta însă, toți cei din fruntea țării, toți cei care dispun de pârghiile corespunzătoare trebuie să-și facă datoria față de popor. Cu onestitate și responsabilitate, cu dăruire și respect față de țară și de neam, cu patriotism desăvârșit.
Dar, în aceeași remarcabilă și distinsă retorică, nu ne rămâne decât să aprofundăm și aceasta: „Nu știu cât contează, în ziua de astăzi, adevărul … Nu știu dacă degradarea susținută și aclamată într-un climat viciat de prostie agresivă și ticăloșie interesată mai poate fi oprită”.
Subscriem, cu speranță, și chiar dacă „ceremonialul oficializat al mediocrizării ne cuprinde victorios întreaga existență”, noi mai credem –  încă mai credem – că România își va reveni la normal. Deși, vorba aceluiași expert de aleasă cultură: „Nu pot ști dacă mistificarea în care ne place să viețuim dintotdeauna în spațiul miticist are acum momentul ei de desăvârșire sau încă proliferează (…).
În universul instabil ce nu solicită în mod real participarea, creativitatea și responsabilitatea, trăim supuși și confuzi un timp al maculării …”.
Așa este, însă nesiguranța, ca și impostura, ca și mediocritatea ori obediența, care s-au instalat, ca-ntr-o galaxie a rușinii, pe cerul, cândva atât de senin, al patriei, suscită destulă prudență. Este chiar periculos – momentan, desigur – să te pui împotriva unui curent, în care s-a lăsat antrenată majoritatea. Din atâtea motive, pe care unii, sincer, nu știu să și le explice. Se lasă duși de val și – cât timp propriile lor afaceri nu sunt deranjate – nu au de ce să se implice, dincolo de interesul nemijlocit. Oricum, cei care încă mai îndrăznesc să facă obstrucții, sunt reduși la tăcere în cele mai josnice moduri, între care compromiterea deține locul principal. Ți se insinuează repede ceva și, până la retractare – dacă o să mai parte și de așa ceva – rămâi cu pecetea atârnată de gât.

Am întâlnit adesea cazuri, când eram întrebat de ce permitem și nu acționăm împotriva a ceea ce i se întâmplă României, astăzi. Să facem ceva, cât nu este prea târziu, ca să înlăturăm impostura și să aducem țara pe linia de plutire. Le-am răspuns că, deocamdată, nu se pot face prea multe și – cu părere de rău – în niciun caz, numai din partea seniorilor. Să lăsăm tineretul să conștientizeze ce se întâmplă și  să-și revină, cu de la sine înțelegere, în matca națională. Altfel, nu e nicio putință de izbândă și, dacă nu se pricepe asta, își merită soarta și ei și noi. Riscăm să facem un deserviciu și, în loc să avem aderență la masă, ne putem aștepta la un afront generalizat.
Astăzi, mijloacele de informare, capacitățile și disponibilitățile, care vin în întâmpinarea tânărului, pentru a-l pregăti și a-l forma ca om, în deplină cunoștință de cauză cu ceea ce societatea, ca și ceilalți, așteptă de la el, sunt multilaterale. De aici și nivelul, la care ar trebui să se situeze media. Categoric, superior, față de cel al generațiilor precedente. Ceea ce, cu toții cred că acceptăm, este și normal să se întâmple.
Anormală însă este dispoziția unora dintre aceștia în legătură cu obligațiile sociale, pe care ar trebui să le incumbe o asemenea realitate. Și, când spun asta, am în vedere, indubitabil, interesul național, ca și acel nobil simțământ care trebuie să ne mențină în actualitate și să reprezinte mândrie noastră de neam: dragostea față de țară, de acest popor atât de minunat, de tradițiile și de istoria sa îndelungată.
Desigur, generația de astăzi nu se mai poate nicicum raporta la generația din perioada imediat post-belică, care muncea dezinvolt, pe gratis, în numele unui patriotism, chiar dacă forțat. Dar, cu amendamentele impuse de o altfel de evoluție, în care totuși comandamentele sociale erau aceleași. Nu numai la noi, ci în întreaga lume civilizată. Pentru că, oricât de mult ar fi evoluat societățile din statele avansate, eu nu am auzi pe nimeni, care să se dezică de patria lor, ca și de cetățenii în mijlocul cărora își desfășoară activitatea. Respectul lor față de țară, ca și față de popor a rămas constant, în pofida oricăror vitregii ale vremurilor»[7].

România – „țara mea de glorii, țara mea de dor” – suferă cumplit. Au îmbolnăvit-o netrebnicii neamului, iar noi – noi românii, fiii săi –  asistăm neputincioși, cum cancerul social se răspândește în trupul cândva atât de puternic al unui popor năpăstuit peste poate. Asistăm, oftăm și așteptăm. Așteptăm să apară cumva un altfel de tămăduitor al neamului din Grădina Maicii Domnului, care să ne curețe de pecinginea străină și să stârpească tumora, ce tinde să ne introducă în metastază. Chiar și în pofida evidenței, potrivit căreia: „neîndoios, fără concursul trădător al clasei politice românești – probabil cel mai mare din istorie și cel mai substanțial din tot Centrul și Estul Europei – România nu devenea «cea mai colonie dintre toate coloniile est-europene» practic doar într-un deceniu și jumătate[8]
Au trecut treizeci și ceva ani de la momentele acelea când pe străzile Capitalei și în marile orașe se scandau lozinci de genul: „Nu ne vindem țara!” Și, noi, simpli cetățeni din majoritatea eterogenă ne-am însușit sloganul și am vrut să ne constituie deziderat. În schimb ei, guvernanții noștri – nu ai altora – sub paravanul întunecat al nerecunoștinței populare, au scos-o la mezat, pe mai nimic. Bucățică, cu bucățică, ne-au vândut țara, cu o nerușinare de neimaginat.
M-au impresionat profund relatările tânărului jurnalist reșițean – sus-amintit – care, cu doar câteva zile în urmă, mai avea „tupeul”  să le reamintească acelora, ce încă mai gândesc românește, că: „Suntem un popor de idioți, așa cum afirma Țuțea[9], atâta doar că nu ne dăm seama. Am fost duși cu zăhărelul an după an, generație după generație. Comuniștii ne-au arătat luminița de la capătul tunelului în care fiecare era egal cu celălalt.
Adevărul e că ne-au pus să muncim și au creat condiții pentru a face acest lucru. Social-democrații ne spuneau cât de frumoasă va fi viața după guvernarea lor și au distrus tot ceea ce se numea economie: fabrici, uzine, șantiere, CAP-uri și IAS-uri. Calea spre occident fusese deschisă și poteca începea să se bătătorească. Au venit liberalii cu vederi progresiste, aliați cu neomarxiștii (doar în definiție) pentru că nici acum nu știu ce hram poartă. Ăștia au în cap un singur lucru: banul. Fac orice, indiferent de pierderile colaterale pentru avutul propriu. Al lor și al acoliților și calcă în picioare tot: destine, credință, libertăți”[10].
Vi se pare că se exagerează cumva!? În ce mă privește, nicidecum. Pentru că eu, și ca mine destui alți buni creștini: „Nu cred că în decursul istoriei, comparativ cu perioadele istorice parcurse, să fi fost românul mai subjugat, mai dezumanizat și mai dezbinat decât este acum. Au reușit prin tactica pașilor mărunți să ne îngenuncheze, să ne tâmpească, să ne învrăjbească unii împotriva altora, să nu mai gândim altceva decât ceea ce ne dau ei ca temă de casă” [11].

Întrebările care subzistă și pe care ar trebui să ni le punem, fie și așa când privim în oglinda minții: Cum de se permit toate acestea?! Ce face justiția, procurorii noștri convertiți în magistrați?! Ce fac celelalte autorități, cu răspunderi într-unul sau altul dintre domeniile rămase de izbeliște?!
O justiție cu talerul dreptății ciuruit, întreținută gras, cu salarii și pensii, pe măsura gradului de obediență, n-o să fie niciodată în slujba cetățeanului simplu. Aidoma, instituțiile înțesate de înrudiri și „însoțiri” de toate genurile n-o să vină niciodată în întâmpinarea românului fără de vreun „sfanț” în buzunar și, cu o întreținere și amăgire pe măsură, nu ne vor susține niciodată interesul național.
„Vrem o țară, ca afară!” Așa am perorat mai toți – ani de-a rândul – după acele evenimente bulversante de la finele lui ’89.  Vai, cât de obstrucționată și pervertită ne-a fost înțelegerea! Nu, noi nu vrem o țară ca afară, vrem o țară care să fie a noastră, golită de tot ceea ce a afectat-o atât de grav, tocmai din afară. Mai exact: „Ne vrem țara înapoi!”. Și mai vrem ca tinerii noștri să revină la vatră și, prin virtutea, competența și dăruirea lor, să ne revigoreze tuturor simțirea peste care, cineva, de altundeva, a tras perdea întunecată a ingratitudinii sociale, umane și politice. În dosul căreia alogeni impertinenți ne storc de bogății, ne umilesc și ne batjocoresc tot ceea ce a avut și mai are de preț această națiune aservită peste putință: istoria, credința, civilizația și dragostea față de patria, în care sălășluim de-atâtea și atâtea secole și milenii.

Nu, noi nu vrem nicio țară ca afară. Niciodată, chiar dacă pentru o clipă ne-am lăsat amăgiți de un miraj, care niciodată – după câte se pare – nu va prinde concretență pe pământ românesc. Noi, care niciodată n-am râvnit la mai mult, dincolo de interesul național, ne vrem înapoi doar pământurile noastre, vândute ori arondate aiurea, economia devalizată, întreaga avuție națională, cu tot ceea ce incubă aceasta, demnitatea furată și mândria terfelită peste măsură.
Mă doare că scriu aceste rânduri în ajunul marii sărbători a Zilei Naționale, în plin post al Crăciunului, când toleranța și empatia ar trebui să ne determine să fim mai ponderați în aprecieri necorespunzătoare sau, pe cât posibil, să le evităm. Dar, mă întreb și-l rog mult pe Autoputernicul să mă înțeleagă și pe mine: toleranță față de cine?!
Empatie cu cine!?
Cu cei care ne-au pauperizat și ne-au afectat sfințenia trupului românesc și a cugetului bunului român. Niciodată.
Astăzi – în preziua marelui bilanț național – nu pot să mă limitez doar la aspectele de paradă, ci cu deplină sinceritate față de destinul unei țării de vază europeană, care i-a avut în frunte pe marii oameni ai neamului, ca și pe voievozii istoriei Mircea cel Mare, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare și Sfânt, pe Ioan Alexandru Cuza și, ca ei, atâția alții, nu pot să nu mă întreb: Ce s-a întâmplat cu agoniseala noastră, a tuturor?
Cum de a ajuns țara aceasta să fie sărăcită și înglodată în datorii? Cine și de ce ne-a aservit altora?! De ce, cu fiecare zi în adaos, ni se fură până și sentimentele!? Ce fac toți aceia care sunt învestiți prin lege, prin Constituție – dacă se mai respectă așa ceva în România – să ne ocrotească și să ne apere?!
Până când se va permite deșănțata spoliere!? Că de manipulare și abaterea atenției ne-am săturat și nu mai are niciun efect pentru cetățeanul de rând. Nu ține de foame și, îi asigurăm pe guvernanți ingrați, ca și pe acei parlamentari cu portofoliu pe bază de portofel, că ne afectează doar dorul. Dorul după acea Românie, în care gloria mai conta și – independent de orice formulă politică – ne asigura stabilitate, încredere și siguranță în familie, în societate, în credință, în perspectivă și față de oricine s-ar fi dovedit în contrar interesului nostru.

Poate că unii vor fi tentați să creadă că, cei care mai gândesc aidoma mie, sunt nostalgici și se lamentează aiurea. Nostalgici – în sensul nealterat al celor menționate și susținute cu argumente –  poate, dar lamentabile sunt doar prestațiile celor care ar trebui să ne ofere tuturor, cu deosebire tinerilor, model de manifestare civică, nemijlocit în slujba țării și a poporului, pe care-l pot deservi și altfel. Adică: cu cinste, cu dreptate, cu prestanță și cu mândria de a fi român adevărat.
În ceea ce ne privește, cu toate reținerile exprimate, așa cum nu ne-am pierdut credința, nu ne-am pierdut nici speranța și suntem convinși că România, țara mea de glorii, țara mea de dor își va reveni, cu totul, în siliștea dintotdeauna. În pofida oricăror încercări ale neaveniților de a ne scoate din matca strămoșească, vom reuși să răzbatem prin ceața întunecată, în care unii caută să mențină pentru totdeauna și, îi asigurăm pe vrășmașii neamului că poporul din Grădina Maicii Domnului, va dăinui în demnitate peste secole. Altfel, nici că se poate.

La mulți ani, România, țara mea de glorii, țara mea de dor! „Fiii tăi trăiască numai în frăție/ Ca a nopții stele, ca a zilei zori/ Viața în vecie, glorii, bucurie/ Arme cu tărie, suflet românesc/, Vis de vitejie, fală și mândrie/ Dulce Românie, asta ți-o doresc![12].

[1] Mihai Eminescu, Netrebnicii care ne conduc, articol scris de Mihai Eminescu in ziarul „Timpul”, A.D. 1877!
[2] Octavian Goga,
[3] Dan Tănăsescu, Octavian Paler despre România, 11 mai 2014, articol accesat în 30 noiembrie a.c.
[4] Călin Georgescu, lider al Clubului de la Roma, România a fost vândută. Statul român nu mai există, postat în 10 februarie 2019, de către Adrian Albu în Cunoaște RomâniaDezvăluiri.
[5] Dan Agache, în Reper 24.ro, 11 noiembrie 2022;
[6] Emil Cioran, Ispita de a aștepta, Scrisoare către impasuri, 2008.
[7] Pasaj preluat și prelucrat din volumul Grigore Stamate, Barajul tinereții mele, Editura Total Publishing, București, 2021, pp.344-348;
[8] Ilie Șerbănescu, Unicitatea „europeană” a României post-colonozare, în România liberă din 28 mai 2019.
[9] Petre Țuțea: „Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci 13 ani de temniță pentru un popor de idioți! De asta numai eu am fost în stare“.
[10] Dan Aghache, idem.
[11] Ibidem.
[12] Fragment din poezia Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, versuri Mihai Eminescu.

Autor: General-locotenent (r) Dr. Grigore Stamate
Sursa: art-emis.ro

COMENTARII

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.