Români trebuie să știți – de ce au fost Mocanii lăsați în afara mitului național?
Mocanul este antiteza iobăgiei morale
Există o poveste despre România pe care manualele de istorie, îmbibate de un naționalism de paradă, au evitat cu grijă să o spună.
Este povestea coloanei vertebrale culturale a romanilor, a unei elite organice care nu se potrivește nici în vitrina cu țărani iobagi asupriți, nici în cea cu voievozi eroi tragici.
Este povestea Mocanilor, veriga lipsă a identității noastre, clasa de mijloc pe care nu trebuia s-o știi, o burghezie ambulantă care a construit România sub cerul liber, prin aur, cunoaștere și o independență feroce care a dăinuit secole.
De ce au fost Mocanii lăsați în afara mitului național?
De ce au fost reduși, în memoria colectivă, la câteva sate din Marginimea Sibiului sau la cele șapte sate ale Săcelelor Brașovului?
O populație vastă, care se întindea și se amesteca în toate regiunile istorice ale României, care s-a revărsat în Câmpia Română și în Moldova odată cu Mica Unire, aducând cu ea un transfer imens de capital, a fost redusă la imaginea a câtorva ciobani din Apuseni.
Fie că vorbim de ultra-naționalișmul interbelic fiert în mințile tulburi ale legionarilor, sau de laboratoarele ceaușismului-naționalist, ambele evită, convenabil, povestea mocanilor care au colonizat economic restul țării.
Răspunsul este foarte simplu, Mocanul este antiteza iobăgiei morale.
El neagă discursul mistic al conducătorilor providențiali și al sacrificiului inutil pentru structuri rigide, pentru puteri piramidale impuse forțat, nu câștigate prin merit.
Mocanul nu se potrivește în tablou pentru că tabloul a fost pictat ca să îl excludă.
Ideologia naționalistă de secol XIX avea nevoie de un țăran talpă, legat obedient de glie și umil, care să fie protejat de un stat ce îl jefuia cu taxe.
Mocanul, însă, era bogat, mobil și liber.
El nu avea stăpân.
Nu își pleca spatele.
Nu aștepta salvare.
În timp ce restul populației era fixată în ierarhii feudale, Mocanii operau într-un sistem de anarhism de gospodari, un fel de internet viu al vremii, rețea deschisă când restul lumii era închisoare închisă.
Erau globaliștii Evului Mediu românesc, vorbind cu imperiile de la egal la egal, negociind taxe cu Viena și drepturi de pășunat cu Poarta Otomană.
Statul nu-i putea controla, așa că i-a omis din poveste.
Ca pe un capitol jenant dintr-o carte de familie.
Ca pe o rădăcină prea sălbatică pentru grădina domesticită a mitului național.
Erau comparabili cu târgoveții occidentali și breslele de negustori, dar cu o diferență majoră, nu erau supuși niciunei autorități statice(statale).
Ei nu stăteau.
Nu se lasă închiși.
Mișcarea era libertatea lor, drumul era patria lor, cerul liber era constituția lor.
Dacă boierimea a fost scheletul politic, iar iobagia carnea, Mocanii au fost sistemul circulator.
Prin transhumanța lor caracteristică, ei au făcut ceea ce niciun domnitor nu a reușit, au unificat limba și cultura înainte de ideologie și orice tratat politic.
Nu cu armate.
Nu cu proclamații.
Ci cu cuvinte purtate pe cărări, cu datini schimbate la foc de tabără, cu capital circulat de la munte la câmpie și înapoi.
Din Mărginimea Sibiului, Făgăraș și Săcelele Brașovului, până în stepele Crimeei, prin Câmpia Română și malurile Dunării, Mocanul a purtat cu el nu doar oi, vite și cai, ci cuvinte, datini și capital.
Ei au uniformizat româna, făcând-o inteligibilă pe mii de kilometri pătrați despărțiți de dialecte locale.
Când vorbim astăzi aceeași limbă din Ardeal în Moldova, în Muntenia și Dobrogea, o facem pentru că Mocanii au refuzat să rămână blocați într-o singură geografie.
Au refuzat granița ca destin.
Au făcut din mișcare identitate.
Să nu ne amăgim, România modernă nu s-a făcut doar cu ideile puse pe hârtie de figuri ca Eminescu, Creangă sau Iorga, ci și cu aur.
Iar aurul era la Mocani.
Ei au fost investitorii de bază ai culturii române, au plătit tipărirea primelor cărți, au finanțat școlile din Ardeal și au susținut Pașoptismul prin circularea pamfletelor între regiuni.
Nu pentru glorie.
Nu pentru statui.
Ci pentru că înțelegeau ceva fundamental, libertatea se cumpără cu prosperitate și se menține prin educație.
Mocanul nu era doar un păstor, cum a rămas acum în conștiința istorică populară.
Era un strateg logistic.
Un om care stătea în șa cu ceas de buzunar și legături comerciale internaționale, care știa că libertatea nu se cere, ci se construiește.
Dacă infanteria era formată din iobagie, carne de tun timp de secole, Mocanii au format cavaleria și călărașii armatelor principatelor.
Aveau caii.
Aveau hrana.
Aveau armele și băieții buni de luptă.
Aveau banii buni de investit în toate astea.
Nu așteptau ca statul să le dea.
Își făceau singuri.
Vârful acestei puteri a fost perioada interbelică.
Străbunicul meu, Radu Roman, este un arhetip al acelei epoci, veteran de război, negustor de cai pur sange la cel mai înalt nivel, primar și gospodar.
El a reprezentat ramura agresivă a mocănismului muntenesc, cei care nu au acceptat sedentarizarea forțată, impusă de Imperiul Austro-Ungar prin recensământ și arendare pentru taxare, ci au coborât din munți pentru a coloniza administrativ și economic sudul în nenumărate localități strategice comercial.
Dar aici a început și capcana.
O parte din această elită s-a blocat în proprietate statică, lăsându-se absorbită de birocrația de stat, iar ulterior călcată în picioare de comunism, care ii considera un „dusman al poporului”.
Pentru ideologia roșie, mocanul prosper, autonom, cu rețele proprii și capital independent, era o anomalie periculoasă.
Nu putea fi controlat.
Nu putea fi reeducat ușor.
Nu depindea de partid.
Mașina roșie a trecut peste ei cu șenilele grele ale colectivizării, transformând oameni liberi în numere, gospodari în sclavi de stat.
Pământurile au fost confiscate.
Caii au fost luați la CAP.
Comerțul liber a devenit infracțiune.
Oameni care negociaseră cu imperii au fost obligați să ceară adeverințe.
Gospodari care administraseră comunități au devenit executanți în propria lor curte.
Nu era doar o expropriere economică. Era o operație pe suflet.
Să transformi un om obișnuit să stea drept în cineva care trebuie să ridice mâna pentru aprobare.
Să rupi reflexul inițiativei.
Să înlocuiești obștea voluntară cu colectivul impus.
Comunismul nu a distrus doar averi.
A încercat să distrugă tipologia umană a mocanului, individul liber, cu proprietate, cu demnitate și cu rețea proprie de solidaritate.
Și totuși, ceva nu a putut fi confiscat, genetica, memoria musculara a libertății.
Totuși, spiritul lor, acea capacitate de a gestiona comunitatea ca pe o obște sau o cooperativă, a supraviețuit în subteranul familiei, rezistând colectivizării și degradării morale.
Ca un foc care mocaneste sub cenușă.
Ca o sămânță în pământ înghețat.
De ce contează asta astăzi?
Într-o modernitate care ne dizolvă identitățile în algoritmi globali și turbulențe politice, ideologice, modelul spiritului mocanesc, care nu doar a rezistat secolelor, dar a prosperat si devenit coloana vertebrala a romaniei moderne, devine radical de actual.
Într-o lume de iobagi digitali, spiritul mocanesc ne învață suveranitatea individuală.
Ne învață că poți fi tolerant și protector cu cel vulnerabil, așa cum strămoșii mei au garantat din averea lor pentru romii din satele lor în fața deportărilor, fără a fi sclavul unei ideologii de stat.
Mocănismul este întruchiparea istorică a ceea ce am putea numi anarhismul de ultra-centru.
Mereu în echilibru.
Respect pentru fiinta vie, pentru rădăcină și proprietate.
Refuz al ierarhiilor inutile și al ideologiilor corozive.
Cooperare voluntară în locul supunerii forțate.
Libertate fără haos.
Ordine fără tiranie.
Eu de asta, probabil, când mai aud un personaj care vine ca lider providențial, simt o scârbă viscerală în măduvele oaselor pe care nu o pot explica.
Este probabil o inerție genetică de a refuza existența sub stăpân.
O memorie a corpului care nu uită.
O revoltă a sângelui împotriva oricărei forme de iobăgie, chiar dacă vine îmbrăcată în straie de sarbatoare sau costum de salvator.
Pentru că suntem urmașii unor oameni care au văzut lumea timp de sute de generatii de la înălțimea șeii, nu din genunchi.
Am moștenit nu doar numele Roman, ci și refuzul de a ne lăsa calcati in picioare.
A venit timpul să recuperăm această verigă lipsă.
Să înțelegem că nu avem nevoie de tătuci politici, oricati de multi iobagi ar urla dupa ei, ci de gospodari intelectuali.
Să ne amintim că nu suntem făcuți pentru supunere, ci pentru drum.
Noi nu suntem poporul care a tăcut și a îndurat.
Suntem poporul care a mers, a negociat și a stăpânit drumurile.
Să nu ne lăsăm duși de nas în prăpastie de profeți ai haosului îmbrăcați în straie de sarbatoare.
Pentru că undeva, în străfundul genelor noastre, dacă unii sunt iobagi și alții sunt boieri, mulți dintre noi suntem, pur și simplu, oameni liberi.
Și oamenii liberi nu se lasă conduși de nimeni care le cere să se plece.
Nu acceptă stăpâni.
Nu cred în salvatori.
Nu așteaptă permisiunea nimănui să fie ceea ce sunt.
Mocanul nu cerea voie să treacă muntele.
Pur și simplu trecea.
Nu cerea voie să prospere.
Pur și simplu prospera.
Nu cerea voie să fie liber.
Pur și simplu era.
Și noi, dacă ne amintim de unde venim, de unde ne-am capatat identitatea si demnitatea, putem fi la fel.
Nu iobagi digitali așteptând salvarea de la algoritmi și profeți.
Ci oameni liberi care își fac singuri drumul.
Care nu se lasă îmblânziți.
Care refuză sa bage genunchiul.
Care văd lumea de la înălțimea șeii, nu de jos, din noroi, cu capul plecat și sufletul rupt.
Asta e moștenirea.
Asta e veriga lipsă.
Asta suntem noi, dacă avem curajul să ne amintim.
Autor: Giorge Roman
Sursa: facebook.com
