Resetarea echilibrului strategic energetic din lume de către Trump, prin politici imperialiste expansioniste(1)

Este bine cunoscut apetitul președintelui Donald Trump pentru resurse strategice, petrol în principal, dar și gaze naturale, sau minerale rare, încă din primul său mandat la Casa Albă.
Atunci, conform dezvăluirilor din cartea-eveniment „Frica”, scrisă de Bob Woodward după ce a intervievat majoritatea personalului administrației Trump, inclusiv pe el însuși, președintele dorea descinderea în teren a companiilor americane și a ministerului Comerțului pentru a smulge metalele Afghanistanului, operațiune imposibilă datorită costurilor uriașe de exploatare.
Acum însă, Trump vizează resurse mult mai importante și mai extinse, cum ar fi petrolul Venezuelei și gazul Nigeriei. În acest scop a fabricat narativul luptei cu narcotraficanții venezueleni conduși de președintele Maduro însuși, și cu grupările fundamentaliste nigeriene, care măcelăresc creștinii din Nigeria.
În primul caz a deplasat o flotă semnificativă în largul coastelor venezuelene și trupe în vederea pregătirii invaziei, iar în al doilea caz Trump a amenințat de asemenea cu bombardarea țării din nordul Africii.
Ambele pretexte sunt întemeiate pe un dram de adevăr, însă sunt numai atât, pretexte. Pentru că ar fi trebuit în primul rând să se războiască cu cartelurile narcotraficanților din Columbia, a căror pondere în invazia cu droguri a Americii este incomparabil mai gigantescă decât a venezuelenilor.
În ce privește măcelărirea creștinilor, aceștia au fost mult mai reprimați în Somalia, Afghanistan, Siria și Arabia Saudită, decât în Nigeria.
Desigur, nu i se poate nega președintelui american cantitatea oarecum redusă de compasiune pe care o manifestă ocazional, aducându-ne aminte de bombardarea frugală a Siriei în primul său mandat, după utilizarea de către Bashar al-Assad a armelor chimice împotriva kurzilor.
Acum, în cele două cazuri de extindere strategică a influenței americane asupra unor țări mari producătoare de petrol și gaze, nu putem să nu întrevedem matricea expansionistă prezumată de Trump, în vederea securizării unei poziții intangibile pentru SUA în rândul marilor producători de petrol și gaze ai lumii.
Ba, chiar și acordurile de peste un trilion de dolari convenite cu Qatar-ul vizează cooperarea energetică cu SUA, adică intrarea companiilor americane producătoare de petrol și de gaze naturale în această țară.
Scopul ar putea fi deținerea controlului absolut al exporturilor de hidrocarburi de către SUA pe piața europeană, care nu ar mai avea astfel alternativă la energia, petrol și GPL, furnizată de americani. Cu costuri care vor atinge de zece ori prețul celei rusești, iar prin aceasta Trump va controla costurile de producția ale produselor europene, în special al acelora de înaltă tehnologie, susceptibile de concurență eficientă pentru produsele americane.
Este momentul ca indolenții europeni lipsiți de viziune strategică să plătească prețul piperat al independenței energetice față de Rusia și al dependenței față de americani.
Iată că gândirea expansionistă a lui Trump, haotică și lipsită de finalitate deocamdată și de obicei, capătă contur precis prin intenția sa de a constrânge cele două țări nominalizate în preambulul acestui articol, Venezuela fiind cea mai aproape de atingerea țintei auto-propuse de președintele american.
Devine explicabilă și intenția sa de a retrage o parte din trupele americane din Europa, pentru că s-ar putea să aibă nevoie de ele ca falangă pe teren în țările menționate.
În fond, companiile americane, care vor exploata probabil resursele acestor țări, vor avea nevoie de prezența militară americană pentru asigurarea perimetrelor extractive.
Mai rămâne desigur finalizarea ca etapă superioară a oricărei viziune expansionistă, Trump, comparativ cu Caesar, idolul său expansionist, deținând o destul de redusă capacitate volitivă și istorică de a-și atinge obiectivele propuse.
Cert este că ne îndreptăm spre o nouă paradigmă istorică, de această dată a cursei pentru resurse strategice, după aceea a globalismului progresist, potrivit teoriei ciclicității istoriei, SUA, China, Rusia și UE, în această ordine, fiind protagonistele noii epoci imperialiste a lumii.
– va urma –

Dan Libiu Mateescu

Share on Facebook

Tweet

Follow us