Războiul economic al Statelor Unite împotriva Europei
Politica de sancțiuni economice împotriva Rusiei, dictată de Washington, distruge Europa.
Știam deja că activismul NATO în Europa de Est avea ca scop folosirea țărilor Vechiului Continent ca pe un cap de pod anti-rus, astfel încât acestea să poarte război împotriva Rusiei și nu a Statelor Unite. Astăzi, pe agenda SUA apare un obiectiv strategic: distrugerea pură și simplă a economiei europene.
Acest război economic purtat de Statele Unite împotriva Europei nu datează de la criza ucraineană sau de la Covid. Face parte dintr-o mișcare istorică mult mai amplă, care este cea a transformării capitalismului financiar nestăpânit, care a distrus ca o lipitoare economia americană și care atacă acum țesutul economic european.
Acest neo-capitalism apatrid, al cărui cartier general se află în Statele Unite, folosește armata americană și rețelele sale de influență pentru a monopoliza bogăția Europei. Iar războiul din Ucraina, provocat de americani, a fost un mijloc formidabil de accelerare și extindere a acestui proces de spoliare.
DECLINUL ECONOMIC AL STATELELOR UNITE
Declinul economic al Statelor Unite a început în anii 1970. Din 1973, în industria americană a avut loc o scădere continuă a salariului pe oră (mult mai mare decât cea a serviciilor). În ceea ce privește productivitatea generală, cea a Statelor Unite a fost, în 1994, cu 25% mai mică decât cea a Japoniei și cu 20% mai mică decât cea a Germaniei.
La începutul anilor 1990, economia SUA era deja bazată în principal pe servicii.
În 1993, serviciile reprezentau 72,1% din PIB față de 64,7% în Germania, 57,5% în Japonia și 65,6% în Italia. Franța, care începuse bine dezindustrializarea, avea 70,5% din PIB produs de servicii. Marea Britanie, mama Statelor Unite carora le-a oferit modelul antropo-economic, se afla la 71,3% din ponderea tertiara a PIB-ului sau.
„În jurul anului 1994, chiar în momentul în care firmele-mamă au intrat în criză, productivitatea muncitorilor americani reprezenta 75% din cea a japonezilor și 80% din cea a germanilor (dacă excludem teritoriul afectat de dezastru din RDG). calculul). Și mai izbitoare este performanța slabă a lumii anglo-saxone în ansamblu, dacă definim un eșantion format din Statele Unite, Regatul Unit și fostele sale stăpâniri.
La cei 71.000 de dolari per muncitor angajat în Japonia, la cei 67.000 de dolari din Germania, răspunsul modest este cei 54.000 de dolari din Statele Unite, cei 40.000 de dolari din Marea Britanie, Canada sau Australia și cei 32.000 de dolari din Noua Zeelandă. Diversitatea istoriilor și specializărilor economice naționale relevă generalitatea antropologică a problemei anglo-saxone. »
Cauzele acestui colaps economic sunt de găsit pe latura ideologică și financiarizarea capitalismului.
După cum a demonstrat economistul James Kenneth Galbraith, controlul economiei americane a trecut din mâinile industriașilor în cele ale bancherilor, ducând la o distrugere a țesăturii industriale și la financiarizarea economiei americane și occidentale.
În anii 1980 a avut loc această schimbare în Statele Unite, ca și în Marea Britanie.
„În anii 1970 s-au dezvoltat două mișcări conservatoare distincte: economia pe partea ofertei și monetarismul – extremiști ai reducerilor de taxe și dereglementării, pe de o parte, apostoli ai controlului monetar strict în masă, pe de altă parte.
Apogeul lor a fost Revoluția Reagan din 1980, care i-a propulsat pe amândoi la cele mai înalte funcții…
Reaganienii propuneau o binecunoscută combinație de politici care decurgeau în principal din semințele plantate în universitate în anii lungi de guvernare „liberală” de stânga’’, o politică socială avansată și statul bunăstării). Elementul central a fost reducerea impozitelor pe cei bogați, care ar trebui să elibereze energiile productive ale capitalului prin stimularea economisirii și investițiilor. O politică monetară restrictivă a fost eliminarea rapidă a inflației, brutal dacă era necesar. Toate acestea ar fi însoțite de un atac total asupra statului, asupra reglementărilor, asupra sindicatelor, pentru a lăsa forțele pieței – și capitaliștii privați – să conducă. »
Cei care au pilotat această politică Reagan au toți nume care sună non-engleză. Murray Weidenbaum și Martin Feldstein au fost primii președinți ai Comitetului de consilieri economici al administrației Reagan. Lawrence Summers și Paul Krugman, tineri la acea vreme, au petrecut fiecare un an sub Feldstein.
Același lucru îl găsim la manevra distrugerii economice a Statelor Unite în următorii ani și decenii. Legea Glass-Steagall din 1933, care separase activitățile bancare între credit și speculație, a fost abolită de Robert Rubin, care a făcut presiuni pentru adoptarea Legii de modernizare a serviciilor financiare Gramm-Leach-Bliley din 1999, rupând digul care separa băncile de depozit și băncile de investiții. Acest Rubin, de origine evreiască, provine de la banca evreo-americană Goldman Sachs și a fost, din 2007 până în 2017, copreședinte emerit al CFR (Consiliul pentru Relații Externe). Și Larry Summers, din aceeași comunitate, i-a succedat ca secretar al Trezoreriei sub Clinton, înainte de a deveni președinte al Consiliului Economic Național sub Obama.
Anglia a urmat mișcarea de financiarizare a economiei, la fel ca Franța sub guvernele de stânga (Bérégovoy, ministrul de finanțe, 1988-1992) și de „dreapta” în 1993 (prim-ministru Balladur).
Toate consolidate de directivele europene.
Pe la mijlocul anilor Reagan, multe corporații mari care au jucat roluri centrale în economia industrială au fost afectate de această politică.
„Mulți au fost scoși din afaceri de ratele mari ale dobânzilor, de recesiunea pe care au provocat-o în 1981 și 1982 și de avantajul competitiv enorm pe care dolarul puternic l-a adus industriilor concurente, cele din Japonia și Statele Unite. Acestea au fost consecințele imediate, iar altele urmau să urmeze.
Aveam să asistăm în special la o reorganizare a sectoarelor high-tech în anii 1980, în special la o migrare a creierului: experții în tehnologie au părăsit marile firme integrate pentru a-și crea propriile companii în Silicon Valley sau Seattle. În cele din urmă, în anii 1990 și mai târziu, ultimele vestigii ale unor firme americane industriale și tehnice, cândva foarte puternice, erau pe cale să cadă, victime ale noilor valuri de escrocherii financiare.
În mod clar, marile afaceri nu erau nici permanente, nici invincibile; politica macroeconomică, în special, ar putea elibera forțe care au distrus-o. »
Rezultatul a fost nu stimularea economiei, ci vampirizarea acesteia de către bancheri speculativi și multinaționale care profită de comerțul liber pentru a-și reloca fabricile în Asia și a scoate muncitorii americani fără muncă.
America a părăsit epoca capitalismului industrial și productivist pentru a intra în cea a capitalismului financiar, o economie fictivă dominată de servicii.
Consecința inevitabilă reiese din cifrele pentru balanța comercială americană, care s-a înclinat serios împotriva Statelor Unite din 1984: -102 miliarde în 1984; -162 miliarde în 1998; -770 miliarde în 2006; -521 miliarde în 2016; -651 miliarde în 2020.
Aceleași cauze au produs aceleași efecte în Marea Britanie. Balanța sa comercială a scăzut din 1986: -3 miliarde de dolari în 1986; -29 miliarde în 1988; -49 miliarde în 2002; -82 miliarde în 2008; -54 miliarde în 2016; a existat o redresare semnificativă în 2020, cu un sold pozitiv de 8 miliarde de dolari, apoi o recădere amețitoare la -40 de miliarde în 2021.
În ceea ce privește Franța, balanța sa comercială a fost în general pozitivă (între 9 și 43 de miliarde de dolari excedent comercial între 1992 și 2004).
Dar după introducerea euro, curba balanței comerciale franceze a început să scadă din 2003: 26 de miliarde în 2003; 21 miliarde în 2004; 1,8 miliarde în 2005; -5,4 miliarde în 2006; -18,9 miliarde în 2007; -55 miliarde în 2011; -28 de miliarde în 2017, și -60 de miliarde de dolari în 2021.
PRĂDAREA CA MODEL ECONOMIC
Pentru a depăși această dificultate, Statele Unite, care au intrat într-un mod economic „fiară de pradă”, au căutat să pună mâna pe produse de europeni .
„Dacă acceptăm că economia americană este, în realitatea sa fizică, slab productivă, dovadă fiind importul masiv și în creștere de bunuri de larg consum, trebuie să considerăm că capitalizarea bursieră este o masă fictivă și că banii direcționați către Statele Unite intră. , la propriu, într-un miraj. »[…]
Autor: John Terrien
Articol inițal: https://rivarol.com/version-papier-1-an-d-archive/1779-rivarol-n3448-du-2122020-papier.html
Sursa: IonCoja.ro
