Principiul naţionalităţii, îmbrăţişat de absolut toată lumea civilizată, a dus la destrămarea...

Principiul naţionalităţii, îmbrăţişat de absolut toată lumea civilizată, a dus la destrămarea tuturor imperiilor!

La Trianon premierul Apponyi a contestat legitimitatea hoTrianontărârilor de autodeterminare a naţiunilor oprimate in fosta Ungarie Mare!


La sfârşitul Primului Război Mondial, în toamna anului 1918, s-au destrămat toate imperiile
şi, în locul lor, conform principiului teritorialităţii, al întâietăţii şi majorităţii, s-au născut naţiuni şi popoare, ţinute în împilare secole şi chiar milenii de către cei puternici. Cu acest prilej, s-au prăbuşit imperiul otoman cu o existenţă de peste 500 de ani în Europa, imperiul ţarist, dar mai ales imperiul austro-ungar, dualism constituit din două state mici, în esenţă, dar care, conform vechiului principiu de drept internaţional, adică dreptul celui mai puternic, au reuşit să ţină sub obroc, să exploateze economic, social şi naţional şi să umilească, secole de-a rândul. Este vorba despre cel puţin zece naţiuni: italieni, polonezi, cehi, sârbi, croaţi, sloveni, slovaci, bosniaci, ruteni şi români.
Aplicat la momentul respectiv, principiul naţionalităţii, îmbrăţişat de absolut toată lumea civilizată, în frunte cu Statele Unite ale Americii, a deschis o eră nouă pe continentul european.
Învingătorii în război: Anglia, Franţa, Rusia (Antanta) şi apoi, din 1917, Statele Unite ale Americii, obligă învinşii: Germania, Austria şi Ungaria (Puterile Centrale) la tratative dure, prin care au determinat, pe fiecare, să accepte, ca normă de drept internaţional, principiul naţionalităţilor, să ofere foştilor lor supuşi şansa de a alege şi a-şi decide singuri soarta. În felul acesta, pe harta Europei au apărut noi state suverane şi reîntregite, ca: Italia, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia şi, bineînţeles, România Mare.

Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920) a recunoscut noile state independente şi întregirile naţionale înfăptuite prin voinţa popoarelor încă de la sfârşitul anului 1918, prin evaluarea graniţelor în funcţie de raportul dintre etnic şi teritoriu. Delegaţia României la Conferinţa de Pace de la Paris, condusă de Ion I.C. Brătianu – prim-ministru – a depus o activitate intensă pentru recunoaşterea internaţională a hotărârilor istorice ale poporului român, proclamate solemn şi definitiv la Adunările plebiscitare de la Chişinău (27 martie), Cernăuţi (28 noiembrie) şi Alba Iulia (1 decembrie 1918).În confruntările care au avut loc la Conferinţa de Pace, Brătianu a fost omul politic român care a dovedit cea mai puternică rezistenţă faţă de încercările marilor puteri de a-şi impune voinţa în dauna independenţei României. Venit la Paris să obţină recunoaşterea noilor frontiere ale ţării, Brătianu a declarat, în iunie 1919: „Am moştenit o ţară independentă şi chiar pentru a-i întinde graniţele, nu-i putem jertfi neatârnarea!”.

Marea luptă a dat-o Brătianu în legătură cu Tratatul Minorităţilor, care îl însoţea pe cel cu Austria. Marile puteri, preocupate de situaţia minorităţilor naţionale de pe teritoriul statelor succesoare Austro-Ungariei (adică în frontierele cărora intraseră teritorii ale fostei monarhii dualiste) şi, în primul rând, de situaţia minorităţii evreieşti, au dorit să aibă un drept de supraveghere asupra regimului aplicat acestor minorităţi. Brătianu a protestat ferm împotriva unor astfel de demersuri şi împotriva faptului că Tratatul Minorităţilor conţinea afirmaţii vădit nereale despre minorităţile naţionale din România .Ba mai mult, încuraja pe minoritari, în special pe evrei şi pe unguri, să nu se mulţumească doar cu drepturi egale cu ale românilor, să nu se supună autorităţilor statului român şi să declame la toate forurile europene şi mondiale cum sunt discriminaţi, împuţinaţi şi că îşi pierd identitatea naţională. Toate acestea au avut o bătaie mai lungă şi mizau pe înduplecarea Occidentului să demonteze „Sistemul Versailles”, să anuleze Tratatul de la Trianon şi să revină la Ungaria Milenară. Prin urmare, marile puteri, si, regretabil, în special S.U.A., impuneau României controlul lor economic, în scopul întăririi poziţiilor capitalismului internaţional în economia românească.

 În urma Tratatului de pace încheiat cu Germania la Versailles, României i s-au repartizat doar 1% din totalul despăgubirilor de război pe care trebuia să le plătească statul german, neţinând seama de pierderile suferite de ţara noastră în războiul purtat împotriva Puterilor Centrale şi, mai ales, în problema Bucovinei şi Basarabiei. În art. 59 al proiectului de tratat cu Austria nu se recunoaşte, în mod expres, Bucovina ca teritoriu aparţinând statului român. După ce Conferinţa de Pace de la Paris a decis, la 27 iunie 1919, ca Banatul să fie împărţit între România şi Iugoslavia, ceea ce încălca Tratatul dintre România şi Antantă, din august 1916,  Brătianu a protestat vehement faţă de aceste clauze, care lezau grav independenţa şi suveranitatea României. Lovindu-se, însă, de atitudinea rigidă a celor din Consiliul Suprem al Conferinţei, care „aduceau atingere demnităţii în interesele ţării”, Brătianu a declarat că guvernul român nu le poate semna în acea formă şi a considerat că e mai bine să demisioneze din funcţia de şef al guvernului.

Brătianu a părăsit Parisul, iar la 12 septembrie 1919 a demisionat, cu întregul său guvern. La 1 decembrie 1919, în fruntea guvernului român a venit Alexandru Vaida-Voevod, el preluând şi şefia delegaţiei României la Conferinţa de Pace. Bun diplomat, caracter flexibil şi pragmatic, Vaida-Voevod a reuşit să dezamorseze starea de criză dintre Bucureşti şi Paris, survenită în legătură cu cele două tratate, obţinând unele reformulări în textele lor, astfel încât România a acceptat să semneze tratatul cu Austria şi cel al Minorităţilor.Astfel, desăvârşirea unităţii naţionale a României a căpătat o recunoaştere internaţională prin tratatele de pace din Sistemul de la Versailles, elaborat la Conferinţa de Pace de la Paris, după încheierea Primului Război Mondial.Tratatele de pace s-au semnat de către învingători cu fiecare învins în parte: cu Germania – la 28 iunie 1919, la Versailles; cu Austria – la 10 septembrie 1919, la Saint-Germain (atunci a fost recunoscută, pe plan internaţional, şi unirea Bucovinei cu România), iar cu Bulgaria – la 27 noiembrie 1919, prin care se confirmă frontiera româno-bulgară din 1913, recunoscându-se drepturile României asupra Cadrilaterului (judeţele Durostor şi Caliacra). În cursul anului 1920 au fost semnate tratatele de pace cu Ungaria (4 iunie 1920) şi cu Turcia (la Serves, 10 august 1920).

La 28 octombrie 1920 s-a semnat, la Paris, Tratatul de Pace între România, pe de o parte, şi Anglia, Franţa, Italia şi Japonia, de cealaltă parte, privind recunoaşterea unirii Basarabiei cu România.Tratatul a fost semnat de toţi participanţii nominalizaţi mai sus, în aceeaşi zi de 28 octombrie 1920, dar ratificarea lui s-a făcut pe rând şi cu multă întârziere. Refuzul Japoniei de a-l ratifica, făcându-l inoperant, a fost determinat de dorinţa de a nu prejudicia relaţiile cu U.R.S.S., care a respins tot timpul actul de unire a Basarabiei cu România. Dintre toate aceste tratate de pace, cel mai greu le-a fost Puterilor Antantei învingătoare cu Ungaria, care nu voia să se împace cu noul ei statut. S-a recurs la tot felul de manevre politice şi diplomatice, chiar şi militare, la… dreptul istoric al „Ungariei milenare” (!) asupra teritoriilor „smulse” la Conferinţa de Pace. În acelaşi timp, noul stat maghiar s-a opus puternic acestui verdict.

Ungaria comunistă, sub Bela Kun, ignorând hotărârile Comitetului militar interaliat de la Paris, care-i cerea să-şi retragă armata din Transilvania pe linia de demarcaţie Satu Mare – Oradea – Arad, până la încheierea tratatului de pace, nu s-a conformat, din contră, în vara anului 1919 a început o puternică ofensivă militară în Transilvania şi Slovacia, sortită eşecului pe ambele fronturi. Doar după înfrângerea revoluţiei comuniste şi stabilizarea situaţiei, Ungaria este invitată la Conferinţa de Pace de la Paris. O delegaţie ungară, condusă de contele Apponyi, soseşte în capitala Franţei la 7 ianuarie 1920, dar nu pentru a semna încheierea păcii, ci pentru a încerca să salveze „Ungaria Mare” sau… o parte din aceasta,Transilvania!. Cu o suită de 7 comisari generali, 6 comisari, 38 de experţi şi consilieri politici, contele Appony a făcut o adevărată demonstraţie de forţă în faţa Consiliului Suprem al Păcii. În expunerea pe care a făcut-o în faţa Consiliului suprem, la 16 ianuarie 1920, contele Apponyi a contestat legitimitatea hotărârilor de autodeterminare a naţiunilor oprimate şi a susţinut necesitatea organizării unor „plebiscite” în toate regiunile care s-au desprins de Ungaria, acuzând în acelaşi timp România, Iugoslavia şi Cehoslovacia de „imperialism”, întrucât, tocmai contrar „principiului naţionalităţilor”, ar fi acaparat „teritoriul milenar al Ungariei”.  Delegaţia maghiară a încercat să demonstreze Consiliului Suprem al Păcii de la Paris că, fără ea, Europa Centrală se va prăbuşi din cauza incapacităţii noilor ţări de a se guverna, propunând anularea plebiscitelor naţionale din toate cele trei ţări succesoare şi constituirea unei… Confederaţii danubiene pe ruinele fostului imperiu.

La insistenţele repetate ale delegaţiei maghiare de revizuire a Tratatului de la Trianon, în forma aprobată de Conferinţa de Pace, Alexandre Millerand, noul prim-ministru al Franţei, preşedintele Consiliului Suprem sublinia că: „nu se poate reveni la vechile frontiere. Ele închideau în statul maghiar, în mase compacte, populaţii care nu vor să fie nici supuse ungurilor, nici asimilate de către ei. (…) Zadarnic se obiectează că aceste frontiere sunt foarte vechi. Nu există prescripţie care să poată aboli dreptul popoarelor”, relevă premierul francez. El exprimă un adevăr incontestabil, susţinând că „o stare de fapt, chiar milenară de care face uz delegaţia ungară, nu este îndrituită a subzista atunci când ea este recunoscută a fi contrară justiţiei”.

De asemenea, delegaţia ungară „ridică obiecţii împotriva Tratatului de Pace, în sensul că acesta ar aduce atingeri principiului naţionalităţilor”. Ea pretexta că „împărţirea completă a unui teritoriu, care timp de zece secole a constituit o unitate politică, deoarece natura l-a predestinat astfel”, ar constitui o violare a principiului naţionalităţilor şi, de aceea, propunea organizarea unui plebiscit în problema Transilvaniei. În replică, delegaţia română arăta că „delegaţia ungară, sub haina plebiscitului, face o ultimă încercare de a menţine integritatea teritorială a Ungariei”.În memoriul intitulat Responsabilitatea naţiunii maghiare în război, se pretinde, în pofida tuturor faptelor, că în regatul ungar nu a existat niciodată vreo problemă naţională şi că „revoluţia spontană a naţionalităţilor” din Ungaria a fost influenţată nefast de situaţia din Austria, „un conglomerat de teritorii diferite”, pe când Ungaria a fost încă de la origine „un stat unitar, păstrându-şi acest caracter în mod neîntrerupt”.De asemenea, în Memoriu asupra Transilvaniei, delegaţia ungară acuză România, Iugoslavia şi Cehoslovacia de imperialism, pentru că, „în virtutea principiului naţionalităţilor, acestea ar fi acaparat teritoriul milenar al Ungariei”.

Conferinţa miniştrilor de externe şi ambasadorilor din cadrul Conferinţei de Pace, întrunită în martie 1920, a respins ca nefondate cererile delegaţiei maghiare cu privire la organizarea unor consultări populare, pe cale plebiscitară în teritoriile desprinse din Ungaria şi reunite cu patriile de origine. Alexandre Millerand replica delegaţiei maghiare, în numele Conferinţei de Pace, că „popoarele şi-au exprimat voinţa în lunile octombrie şi noiembrie 1918, iar, drept urmare, aceste popoare, multă vreme oprimate, s-au reunit cu fraţii lor, italieni, români, iugoslavi, cehoslovaci.(sinteza net)

N.R.
In foto: Ion I.C. Brătianu, prim-ministru, sefuș delegaţiei României la Conferinţa de Pace de la Paris, Apponyi – premier maghiar la TRIANON,

 

COMENTARII

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.