Prin Poiana Închisă a tinereții noastre

Prin Poiana Închisă a tinereții noastre

Era probabil august, ca acum. Sau iulie. Nici nu mai contează. Cert era că era timp de mers pe munte. Vară. Vacanță. Fără griji – încă. Acele timpuri fără de timp.
Eram sus în creastă. Singura creastă care conta. Singura creastă care o știam destul de bine. Singura creastă pe care am făcut-o și singur, și iarna.
Creasta Pietrei Craiului.
Pe undeva prin partea sudică. Nu mă întrebați pe unde. Parcă trecusem de Coama Lungă. Parcă trecusem și de niște multe multe multe flori de colț. Pe-acolo mereu treci pe lîngă multe multe multe flori de colț. Coboram la picior creasta, de la nord spre sud. Era după-amiază. Era vară. Vreme frumoasă. Probabil nici un nor pe cer. De sus, toate se vedeau mici, insignifiante. Eram ad literam în vîrful cerului, on the top of the world, ma.
Trecem pe lîngă o momîie. Pentru cine nu știe, momîile sînt niște grămezi mici de piatră, de cele mai multe ori piramidale. De cele mai multe ori construite cu sens de indicare a drumului, nu doar așa pur și simplu, să fie bine să nu fie rău, estetice și inutile. Aha. O momîie. Deci duce undeva. Unde duce, Flo? Eram amîndoi sus în creastă. Eram și cu Șerban, al treilea. Șerban mai puriu pe munte. Noi, mai puțin.
Ne uităm unde duce. Ducea într-o văioagă, la vale. Era potecă? Era. Părea că duce undeva? Părea. Ne uităm și pe hartă. Cam pe-aici sîntem. Cam încolo duce. Aha, e bine. Hai pe-aici!
Hai pe-aici. Ne băgăm, facem dreapta, pe versantul vestic. Versantul abrupt al Pietrei Craiului. Cine a fost pe-acolo, știe. Cine nu, mai bine să nu știe.
Hai pe-aici. Luăm poteca la picior, pas cu pas, conform viitoarelor învățături ideologice de partid și de stat. Coboară o perioadă, niște zeci de metri. Apoi henț. Se transformă într-un horn. Iar hornul se transformă într-o stîncă. Iar dincolo de stîncă, hăul. Hău de-ăla foarte profesionist, foarte calitativ, cum ar fi spus Vanghelie, metodologul nostru într-ale atributelor inadecvate. Dragul de el.
Ups. Henț. Mă întorc, că mă dusesem doar eu înainte, că deja ceva mirosea în neregulă. Hai înapoi, că pe-aici nu se trece. Sau se poate trece, dacă insistăm neapărat. Dar se trece o singură dată. Nu bun. Undeva am luat-o aiurea.
Hai înapoi. Refacem pas cu pas poteca la deal, la coastă. Aha. Uite aici. Cum coborai, în loc s-o iei înainte, trebuia să faci ușor dreapta peste o muchie. Poteca de-abia se vedea că sare muchia, că trece dincolo. Hai pe-aici. Sărim muchia, facem dreapta.

Și-n fața noastră se deschide unul din cele mai impresionante locuri prin care am fost vreodată. Poiana Închisă, dînsus de Vîrful Lancea și Padina Lăncii. Peisajul e sălbatic, e morfolit de uriași. O căldare mare de piatră. Un cazan înierbat cu un perete vertical deasupra, care duce pînă sus în creastă. Impresia e cu atît mai puternică, cu cît intri în ea brusc de sus, ți se dezvăluie privirii dintr-o dată, în toată splendoarea ei.

Coborîm. Admirăm. În același timp, căutăm din ochi mereu traseul, căci nemarcat, căci important să nu-l pierzi. Cu un ochi pe cer – cît mai e pînă se înserează? Cu un ochi în hartă – cam pe unde sîntem? Uite, cam pe-aici. Aha, Poiana Închisă. Aveam o hartă bună, pe care o purtam mereu în capacul rucsacului. Acolo țineam în permanență două hărți, învelite într-o folie de plastic, să nu intre ploaia la ele. Harta Bucegilor. Și harta Pietrei Craiului. Ambele ferfenițite. Ambele foarte utile.
Coborîm. Nu era nici țipenie de om. Ne odihnim un pic în mijlocul poienii. De fapt nu o poiană, ci ditamai coasta în pantă destul de abruptă. Dar, în comparație cu pereții verticali dimprejur, cît se poate de primitoare. Puteai să stai jos. Puteai să mănînci. Puteai să-ți și pui cortul, după cum am aflat mai tîrziu.
Puteai să-ți tragi sufletul să fumezi o țigară și să admiri splendoarea de jur împrejur. Ceea ce probabil am și făcut, spre șucărul lui Șerban, care era și nefumător, și oarecum stresat de contextul nostru spațio-temporal. Unde sîntem? Ce căutăm pe aici? Cînd ajungem la loc drept, de oameni normali la cap?

Hai, că mai avem umpic, Șerbane. Uite, vezi colțul ăla mare? Ăla e Vîrful Lancea. Vezi cum curge poteca pe-acolo, prin dreapta? Ei, noi o să-l ocolim prin stînga, că e și pe-acolo potecă. De ce prin stînga? În primul rînd, că pe-acolo zice harta că e mai ușor. În al doilea rînd, deși ocolim un pic, ca să dăm în chestia aia mare și frumoasă și aglomerată, numită Marele Grohotiș. Hai, că o să-ți placă.
Chiar i-a plăcut. Am coborît pe Marele Grohotiș ca pe zăpadă, ca pe schiuri, în alunecare controlată. E într-un mare fel, odată ce prinzi șpilul. În mijlocul lui, am dat de poteca aia mare, principală, oficială, de autostradă. De Brîul de Jos. Hai, Șerbane, că de-aici chiar ești la loc drept, la loc de oameni normali la cap.
Ne-am uitat în sus. Poiana Închisă nu se mai vedea. Se vede acum, cu ochii minții, la treizeci de ani după. În mod periodic îmi aduc aminte de ea și zic că trebuie să mai merg pe-acolo. Nu știu dacă o voi mai face.
Continuăm poteca. După ceva timp, închidem bucla. Ajungem la locul pe unde trecusem de dimineață, la urcare. Urcasem pe Lanțuri, dacă nu mă înșel. Veneam din Șpirlea. Și la baza traseului, înainte de Zaplaz, sînt niște umeri acolo, dacă nu mă înșel, parcă Umerii Pietrei Craiului – mi-e lene să caut pe hartă, acolo pe undeva pintr-un jnepeniș ascunsesem dimineața la plecare un rucsac.
Că știam că o să ne întoarcem tot pe-acolo și voiam să fim mai ușori, să avem doar de-o tură de-o zi, să nu cărăm toate cotoroagele după noi pe acel traseu dificil, de creastă. La Șpirlea nu ne lăsa sufletul să le lăsăm, să nu umble careva prin ele. Le-am lăsat ascunse între jnepeni. Nu erau urși pe-atunci, n-aveam grija lor. Doar Florentina se uita cu îngrijorare, că ea o pățise în adolescență și de-atunci le purta frica.
Florentina se uita cu îngrijorare mai ales pentru că, între timp, se înserase. Și, ce să vezi, cînd se lasă seara, pierzi poteca. Nu pe sus, unde e greu și mai probabil s-o pierzi. Jos, unde e ușor, în pădure. Hai, că ne-am înecat ca minoritarul la mal. Unde e poteca, nevastă? Nu, nu era încă nevasta mea. Dar așa se zice.

Am bălăurit vreo 10 minute să o găsim înapoi. Mai aveam probabil un sfert de oră pînă în Șpirlea. Dar cînd e să nu fii atent, o pierzi. Ia de caut-o la loc.
Am căutat-o. Am găsit-o. Am ajuns înapoi în Șpirlea aproape pe întuneric, cu Flo temătoare de urs și cu Șerban temător în general. Am găsit și locuri în Șpirlea, deși era vară.
Cu ochii minții, trec în revistă acel traseu, acea ieșire, acea vară. Acea tinerețe. Hai pe-aici! Pe unde? Uite, pe-aici, după momîile astea. Doamne, dacă mi-ar face copiii mei așa ceva, i-aș certa numa numa. Iresponsabililor. Cum de puteți să vă avîntați prin locuri de-alea, pe coclauri de-ăia sălbatici, pe trasee nemarcate? Cum de îndrăzniți? Dacă pățeați ceva? Nu v-a fost frică?
Nu, nu ne-a fost. Nu, nu aveam cine știe ce echipament elaborat, cum e toată lumea acuma, îmbrăcată pe munte ca din Neckermann. Aveam bocanci buni, cu toții. Neapărat bocanci buni. Singurul lucru cu adevărat important vara pe munte. Hărți. Ani de mers pe munte în picioare. Niște haine care probabil țineau la ploaie, dar mai probabil nu. Și în rest, o combinație de îndrăzneală și de bun simț. De semeție, de tinerețe.
Hai pe-aici. Și am mers.
Ce vremuri. Ce Poiană Închisă. Ce munți.
Ce tinerețe.

Mirel Palada
Sursa: strictsecret.ro

COMENTARII

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.