Preliminariile războiului din Iran(2)

Revoluția islamică
David Rockefeller conducea banca americană Chase Manhattan, prin care erau rulate miliarde de dolari din exporturile iraniene de petrol. Era și banca unde shahul își ținea banii, cea care acorda credite de dezvoltare și deținea o treime din Banca Internațională a Iranului, evaluată la 1 miliard de dolari.
În ianuarie 1979, regimul șahului e răsturnat de Revoluția Islamică, sub conducerea ayatollahului Khomeini. Acesta îl instalează prim-ministru pe Mehdi Bazargan, care fusese adjunctul lui Mosaddegh și primul conducător al companiei de petrol, după ce acesta o naționalizase în 1951. În cele două decenii scurse, el pornise o mișcare naționalistă după același tipar, fusese deținut politic și militant pentru democrație.
Aflat în Algeria, la un eveniment televizat, premierul Bazargan dă mâna cu Zbignew Brzezinski, consilierul lui Jimmy Carter. Momentul alimentează convingerea aripii radicale din Iran că moderatul Bazargan va trăda revoluția sau că Statele Unite vor orchestra o nouă lovitură de stat ca împotriva lui Mosaddegh.
Shahul fugise din țară și rătăcea de aproape un an. David Rockefeller și Henry Kissinger îl conving pe președintele Jimmy Carter să îl primească pe shah în Statele Unite. Ceea ce determină o mulțime furioasă să ia cu asalt ambasada SUA la Teheran și să țină ostatec personalul peste un an. Unii susțin că Rockefeller și-a dorit escaladarea conflictului, pentru că astfel partea americană a avut un pretext să înghețe conturile iraniene de la Chase Manhattan, estimate la 12 miliarde de dolari. Noul regim revoluționar începuse deja să consume din ele. Cât de mari erau acele active externe și recuperarea unei mici părți din fondurile personale ale shahului au făcut obiectul unei lungi dispute între Iran și Statele Unite.
Uniunea Sovietică a fost prima țară care a recunoscut noua putere în 79, dar relațiile au fost complicate în deceniul ce a urmat. În același an, URSS a invadat Afganistanul, în care avea să se împotmolească zece ani, producând un val de refugiați în Iran. Ayatollahul Khomeini se referea la Statele Unite ca „Marele Satan” și la URSS ca „Micul Satan”, formulă pe care a folosit-o mai des pentru Israel.
Între 1980 și 1988, a avut loc războiul dintre Irak și Iran, soldat cu o jumătate de milion de morți, pentru care Statele Unite l-au încurajat din culise pe Saddam Hussein. Atât Statele Unite cât și Uniunea Sovietică au susținut cu armament partea irakiană.

Prietenii lui Ceaușescu
România socialistă, deja intrată și ea pe lista proscrișilor, a înnodat relații și cu noua putere, în ciuda coloraturii ei islamiste. Ceaușescu avea o strânsă prietenie și cu Saddam Hussein și alți lideri socialiști, seculariști din regiune ca Hafez al Assad din Siria (din același partid Baath) sau colonelul Moamdar al Ghadafi din Libia.
Nicolae Ceaușescu și Khomeini au condamnat deopotrivă invazia sovietică în Afganistan, după doctrina „neamestecului în treburile interne”, ambii temându-se de o intervenție similară. Jimmy Carter a apelat la Ceaușescu pentru comunicări subterane cu Teheranul în timpul crizei ostaticilor. Schimburile comerciale implicau exportul de tractoare, grâne și alte produse pentru petrol.
Chiar în timpul Revoluției de la Timișoara, dictatorul român face ultima vizită la Teheran (18-20 decembrie 1989), programată cu mult înainte. Ministrul de Externe de atunci își amintește cum s-a purtat negocierea. Președintele iranian solicită:
„Vă rog să ne aprobaţi import de grâu din România.
Ce cantitate vreţi? întreabă Ceauşescu.
Orice cantitate, zice acela.
Vă putem da 2-3 milioane de tone de grâu începând din ianuarie, zice Ceauşescu.
Să stabilim contractele.
Avem şi noi nevoie de ţiţei, gaz.
Iar ăla zice, şi el, da.
Şi s-a stabilit la 5 milioane tone de ţiţei în anul 1990, cu posibilităţi de creştere până la 10 milioane de tone în 2-3 ani.
La gaze – 5 milioane de metri cubi, cu posibilitatea creşterii la 10 milioane prin conducta ce trece prin URSS. (..)
Ceauşescu a fost foarte încântat.
Dar aveam noi 3 milioane tone de grâu?!
Vin în ţară şi-l sun pe Zamfir, directorul nostru general peste rezervele de cereale: Spune-mi şi mie ce-avem noi în depozitul statului. 10,5 milioane tone de cereale, a zis el. Atât aveam în 20 decembrie 1989.”
Stocul e notabil, în condițiile în care în unele orașe pâinea se vindea pe cartelă sau în cantități limitate.
Tot în același interviu aflăm și dezvăluiri inedite despre presiunile puse asupra regimului comunist de marile puteri. E o paranteză la subiectul nostru, dar utilă pentru a înțelege și presiunile mult mai directe, cu care Iranul avea să se confrunte.
Ministrul de Externe Ion Stoian își amintește:
„În seara de 20 decembrie, am fost la biroul lui Ceauşescu şi i-am spus că am primit telegrame internaţionale de ameninţare la adresa României.
Declaraţia ministrului de Externe francez că va privi cu înţelegere o eventuală pătrundere a trupelor sovietice în România.
La două ore distanţă, declaraţia secretarului de stat Baker că SUA sunt de acord cu poziţia Franţei.
Apoi Matyas Szüros, preşedintele interimar al Ungariei, care declară că, având în vedere situaţia din România, crede că a sosit timpul să eliberăm teritoriul carpato-dunărean ce le aparţine. Erau apoi şi informaţiile primite pe alte căi.”
România a reușit să evite atunci și invazia sovietică și destrămarea teritorială, al cărei declanșator puteau fi ciocnirile de la Târgu Mureș din martie 1990.
Nici acum schimbarea de regim nu e singura miză a războiului din Iran. Destrămarea teritorială e o perspectivă reală și acolo, prin stimularea separatismului diverselor comunități religioase și locale, după modelul văzut în Siria, Liban și Irak.

Netanyahu și lupul
Iranul a avut un program nuclear pentru centrale electrice încă de pe vremea shahului, în anii 70, cu material furnizat chiar de Statele Unite. Neoficial, Israelul lucra la dezvoltarea armelor sale nucleare încă de pe vremea lui Kennedy, în 1963.
De pe la mijlocul anilor 80, israelienii încep să dea alarma că Teheranul lucrează la propria bombă atomică și nu putem permite așa ceva.
Acest ziar israelian din 1984 titra:
„Bomba atomică a lui Khomeini intră în fazele finale de producție, cu asistență germană.”
Cel puțin din 1992, Beniamin Netanyahu face un adevărat turneu global în care pledează pentru un război contra Iranului, sub pretextul că ayatollahii sunt la câteva luni sau săptămâni de a avea bomba nucleară. Și-a reluat avertizările de la tribuna ONU sau a Congresului SUA timp de 34 de ani, cu intermitențe. Evenimentele mai recente sunt mai cunoscute, așa că amintim doar câteva borne.

Acordul rupt
În martie 2013, Statele Unite, conduse de Barrack Obama încep negocierile pentru tratatul de neproliferare nucleară cu Iran. O înregistrare audio din arhiva Jeffrey Epstein arată cum acesta și fostul premier Ehud Barak, atunci ministru al Apărării în Israel, încercau să deraieze acele tratative de pace prin relațiile la Casa Albă.
Acordul e încheiat, totuși, în 2015. Dar în anul următor Donald Trump e ales președinte și în 2017 rupe unilateral acordul parafat împreună cu Uniunea Europeană, Rusia și China.
Tratatul garanta inspecții internaționale ca Teheranul să nu continue îmbogățirea uraniului peste limitele utilizării civile.
De alfel, încă din anii 90, ayatollahul Khamenei dăduse o fatwa prin care interzicea producerea de bombe nucleare.
Pe 3 ianuarie 2020, același Donald Trump ordonă asasinarea generalului iranian Qasem Soleimani, aflat în vizită oficială în Irak.
Gestul venea după o criză bancară în noiembrie 2019 și era o provocare aruncată Teheranului, care putea fi declanșatorul unui război. A fost un șoc, marcat de o înmormântare cu milioane de oameni prezenți, dar regimul s-a abținut de la o ripostă de proporții.
Așa că în loc de război am avut pandemia, pretextul pentru o intervenție inflaționistă de trilioane de dolari în sprijinul sistemului bancar global. Pentru unii, legătura nu e clară nici acum, dar mie mi s-a părut evidentă din prima clipă.Pe 10 martie 2020, CNN o lua înaintea OMS și anunța că există o pandemie de coronavirus. În ziua respectivă scriam un articol intitulat „Criza mondială a început, ce formează „furtuna perfectă”.
Pe 16 martie, era instituită carantina în România și mai multe țări. Chiar în ziua respectivă nu scriam nici de cum să purtăm mască, nici să ne baricadăm în casă. Ci alt articol intitulat: „Pandemia e folosită ca pretext pentru crearea monedei mondiale”
Ambele nu sunt memorabile în sine, am scris lucruri mai importante de atunci, le puteți ignora. Dar le arăt să se știe că nu toată lumea a fost copleșită de isteria colectivă Covid; din care tot mai mulți și-au revenit treptat. (Iar cei care n-au făcut-o sau n-au nicio întrebare, sunt fără speranță.)
Și pentru a vă reaminti că nu trebuie să uitați legătura între criza bancară de nivel sistemic și crizele artificiale create pentru rostogolirea datoriilor, cum sunt războaiele și epidemiile. Actualul sistem monetar e bazat pe datorii, care sunt un activ în lumea răsturnată a bancherilor.
Între timp, am început să întrezărim tot mai multe din culisele acelei lumi, odată cu scandalul Epstein. Polul financiar de putere e un jucător de sine stătător, care nu mai poate fi ignorat pentru înțelegerea relațiilor dintre state.
E o verigă esențială, care explică influența micului stat Israel asupra colosului american și multor altor state. Creditorii au o influență mediatică, în alegerea politicienilor și în deciziile lor.

Americanii schimbă tabăra
Donald Trump a fost readus la Casa Albă de sponsorii din lobby-ul israelian cu mai multe misiuni pentru regiune. Era necesar, în condițiile în care sprijinul pentru Israel se prăbușise în urma genocidului din Gaza, mai ales în rândul tinerei generații și al votanților democrați. Sondajul Gallup publicat pe 27 februarie 2026 arată că simpatiile americanilor s-au inversat: 41% simpatizează palestinienii și 36% cu israelienii.
Diviziunea e drastică pe partide. Scorul independenților e 41 la 36. În timp ce votanții democrați susțin palestinienii în proporție de 65% și doar 17% țin cu israelienii. Singurul bastion politic rămas sunt votanții republicani, care țin 70% cu israelienii și doar 13% cu palestinienii.
E și o problemă generațională: doar între americani mai vârstinici de 55 de ani, israelienii sunt mai populari. Dar preferințele se inversează pentru restul, mai ales în segmentul sub 35 de ani, unde palestinienii sunt simpatizați de 53%, față de 23% simpatizanți ai israelienilor.
Înclinații similare se găsesc și în sondajele recente privind susținerea unei intervenții militare în Iran. Așa că doar prin readucerea lui Trump la Casa Albă putea fi vândut publicului războiul de 12 zile contra Iranului declanșat în iunie 2025. Și cel mai mare, de acum, care nu știm cât va dura.
În preziua războiului actual, Pakistanul a atacat Afganistanul, într-un război la granița de est a Iranului.
Pretextul au fost pregătirea de insurgenți, o ironie, pentru că CIA susținea taberele pentru islamiști în Pakistan în 1978.
Poate a fost o diversiune sau o mișcare cu bătaie mai lungă pentru a acoperi o punte între Iran și China.
– va urma –
Prima parte aici: Preliminariile războiului din Iran(1)

Sursa: evadare.ro/istorie

Share on Facebook

Tweet

Follow us