Poporul ținut afară de propria mântuire!
(Reflecție despre sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului)
România nu a putut trece peste un moment istoric fără să-l transforme într-o demonstrație de putere.
Sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului ar fi trebuit să fie ziua unității spirituale a poporului.
Dar, ca de atâtea ori, între Neam și Mântuire s-a așezat puterea lumească, care sfințește doar pe cei de la protocol.
În primele rânduri, înăuntru, s-au așezat oficialitățile.
Afacerile, alianțele, costumele și selfie-urile s-au amestecat cu tămâia.
Iar în afară, poporul, cel care a plătit, a muncit și a crezut, a rămas la porți.
Aceasta nu mai e o simplă greșeală de organizare — este un simbol.
O parabolă vie: omul de rând, exclus din propria sa Catedră, privitor la propria sfințenie de la distanță.
Efectul psihosocial: desacralizarea prin spectacol.
Românii asistă la o transformare lentă, dar gravă: sacralul a fost confiscat de oficial.
Religia a devenit decor instituțional, iar credința — un spectacol transmis în direct.
Oamenii nu mai vin să trăiască taina, ci să o vadă pe ecrane, comentată, aplaudată, regizată.
În locul comuniunii, s-a instalat excluderea.
În subconștientul colectiv se naște o concluzie dureroasă:
„Casa lui Dumnezeu nu mai e și casa mea.”
Și odată ce poporul ajunge să creadă asta, nici rugăciunea nu mai găsește drum înapoi spre inimă.
Psihologia excluderii.
În psihologie, excluderea dintr-un spațiu sacru produce resentiment și apatie religioasă.
Poporul, chemat ani la rând să contribuie la construcția Catedralei,
s-a trezit ținut afară în chiar ziua sfințirii.
Imaginea aceasta – oamenii din stradă, privind de la distanță prin gard –
va rămâne o rană în subconștientul colectiv.
S-a născut acolo o tăcere nouă, periculoasă:
tăcerea celor care nu mai cred că Dumnezeu îi aude.
Și, treptat, din acea tăcere se naște necredința rece, nu cea care neagă, ci cea care nu mai așteaptă nimic.
Ce urmează?
Catedrala va fi vizitată — dar nu cu sufletul, ci cu telefonul.
Va deveni monument turistic, nu altar viu.
Unii vor veni pentru poze, alții pentru curiozitate, dar puțini pentru rugăciune adevărată.
Pentru că sfințenia care începe prin excluderea poporului nu poate rodi în unitatea poporului.
Pe termen lung, Biserica se va înălța în piatră, dar se va goli în duh.
Iar oamenii, respinși din templu, vor începe să-L caute pe Dumnezeu în ei înșiși.
Așa începe o renaștere interioară, dar și sfârșitul încrederii în formele exterioare ale credinței.
Riscurile spirituale și sociale.
1. Sacrul devine spectacol – credința trăită se transformă în imagine regizată.
2. Ruptura între popor și altar – „Dumnezeul lor” devine diferit de „Dumnezeul nostru”.
3. Religie fără trăire – ritualul gol produce necredință.
4. Politizarea divinului – Dumnezeu invitat la evenimente oficiale, nu în inima omului.
Cuvântul nerostit.
Și totuși, poate fără să-și dea seama, chiar Biserica a spus adevărul cel mai adânc.
Ținând poporul afară, ea a rostit, prin faptă, o revelație involuntară:
„Mântuirea nu e în catedrală.
Mântuirea e în voi.
Stați afară.”
Dumnezeu nu locuiește în instituții, ci în conștiință.
Nu în protocol, ci în curăția inimii.
Nu în rândurile din față, ci în cei care plâng la poartă.
Catedrala s-a sfințit prin preoți, dar poporul s-a sfințit prin excludere.
Și poate că, într-un mod tainic, acolo, în frigul din fața porților,
Dumnezeu a fost mai prezent decât înăuntru.
Poate fără să-și dea seama, Biserica a rostit, prin fapte, un adevăr pe care Dumnezeu Însuși l-a permis.
În ziua sfințirii Catedralei Mântuirii Neamului, Dumnezeu nu a pedepsit, ci a arătat.
A arătat poporului român starea sa: credință mare în vorbe, dar mică în înțelegere.
Ținând poporul afară, Dumnezeu a pus o oglindă uriașă în fața națiunii și a spus:
„Iată, așa sunteți:
ați construit ziduri înalte, dar v-ați pierdut inima.
Ați făcut un templu pentru Mine, dar nu v-ați deschis unul în voi.”
A fost o lecție dură, dar dreaptă.
Mântuirea nu e în catedrală.
Mântuirea e în voi.
Stați afară și învățați.
Dumnezeu ne-a lăsat la poartă nu din dispreț, ci din mila de a ne trezi.
Pentru că atunci când omul nu mai încape în Casa Domnului,
poate că Domnul vrea ca omul să-și regăsească Casa din el însuși.
Autor: Anatolii Basarab
Sursa: facebook.com
Excelent raționament! Ca întotdeauna, autorul sesizează, în aceeași notă de rafinament intelectual și sufletesc cu care-și exprimă opiniile, întreaga situație. De altfel, Omiliile Sfântului Macarie revelează adâncimea inimii omului ca loc de întâlnire cu Dumnezeu, creionând oarecum cele surprinse în articol. Da, așa este, inima omului reprezintă nu doar locul cunoașterii de sine, nu doar locul depășirii eului propriu, ci și templul Sfintei Treimi – acolo unde chipul își întâlnește Creatorul, acolo fiind Lumina și Viața, cetățile cerești și bogăția harului. Niciun participant la Sfânta Liturghie, aflat în curtea Catedralei și păzit de jandarmi, n-ar trebui să se împiedice de răutățile lumești, în fond, credinciosul știe că vor fi slăviți cei smeriți, cei nebăgați în seamă, cei prigoniți, cei ce flămânzesc pentru dreptate, căci El este drept și dreptatea Lui rămâne în veacul veacului. După cum spune Psalmul 11, „atunci când se ridică în sus oamenii de nimic, nelegiuiții mișună pretutindeni”. Să-l citim pe Părintele Cleopa în „Îndrumări duhovnicești pentru vremelnicie și veșnicie” și vom înțelege cum Dumnezeu caută mereu și mereu la inima fiecăruia dintre noi.