Pierdut printre titani
Blogul meu are o audienţă moderată. Nu se compară cu ce poate aduna ca număr de cititori o publicaţie naţională. Poate şi de aceea îmi pot permite să spun fără ocolişuri ce gândesc. Dacă analizele sau intuiţiile mele sunt greşite, nu există riscul unei contaminări periculoase.
Uneori, însă, se întâmplă un lucru. Nu foarte des, adevărat, articolele pe care le scriu sunt preluate de publicaţii citite de toată ţara şi, astfel, ideile mele, bune – proaste cum or fi, ajung la foarte multă lume. În acest caz, efectele negative pe care le pot genera eventuale evaluări greşite pe care le fac devin o preocupare pentru mine. Pentru că, în mintea mea, scopul principal al publicisticii mele este de a face bine, nu rău.
Mi-am exprimat, în ultimul articol, un punct de vedere inspirat de (e)liberarea lui Liviu Dragnea. De obicei mă feresc să comentez la cald temele care inflameză brusc mass media. Mă feresc dintr-un motiv foarte simplu: sute de ziarişti, oameni de ştiri TV, invitaţi, experţi, influenceri se grăbesc să se pronunţe. Ce să mai adaug eu interesant şi incă nespus? Şi atunci, decât să devin un soi de ecou de peşteră, mai bine tac şi ascult.
Eiberarea lui Dragnea mi s-a părut, însă, comentată lacunar. Lipsea din dezbatere omul de rând, românul statistic. Ce crede el despre această ştire în sinea lui, cu şcoala lui puţină, cu punga lui goală şi dinţii lui rari.
Ion Cristoiu a prezentat evenimentul în stil reportaj de război văzut cinematografic prin gaura cheii. “Păzea, s-a întors Dragnea” a fost construit ca un scenariu de film de aventuri, ritmul şi prim-planurile sale urmând exclusiv metabolismul intrigilor politice. În analiza făcută, pe Ion Cristoiu nu l-a interesat ce se întâmplă la firul ierbii, jos, sub nori, ci doar mişcările la înălţime ale norilor: ciocnirile electrice ale acestora şi efectele spectaculoase degajate, care excită simţurile vegetaţiei umane: tunetele şi fulgerele.
Cornel Nistorescu, în editorialul “Ultimul mare eveniment Dragnea”, preferă să se aşeze în jilţul Sfântului Petru (Cathedra Petri) şi să privească persiflant în jos. Cunosc avantajele unei astfel de abordări pentru că şi eu, la scara mea, o practic uneori. Printre altele, stilul persiflant are avantajul negării superioare, a sentenţiozităţii ce nu acceptă obiecţii. Zeflemisind în stânga şi în dreapta, tot ce-ţi iese în cale, creezi iluzia imparţialităţii. Cornel Nistorescu foloseşte subiectul Dragnea ca pe un pretext de a ne reaminti anumite antipatii şi (pre)judecăţi personale. El stă la intrare, cu cheile Raiului în mână, şi judecă: tu intri, tu nu!
Am explicat cele de mai sus pentru că s-a întâmplat ceva interesant cu ultimul meu articol intitulat “Un Liviu Dragnea mult mai puternic”. S-a întâmplat că articolul a fost preluat simultan de două publicaţii prestigioase, Cotidianul şi Luju, şi s-a mai întâmplat că în articolele amintite anterior ale domnilor Cristoiu şi Nistorescu există semne că aceştia chiar ar fi citit articolul meu. Ceea ce pentru mine ar fi măgulitor dacă ar fi adevărat.
În “Păzea, s-a întors Dragnea”, publicat pe 16.07.2021, Ion Cristoiu afirmă, parcă inspirat de titlul articolului meu publicat cu o zi înainte (“Liviu Dragnea mult mai puternic”), următoarele: “S-a întors Dragnea! Mult mai puternic decît era cînd a plecat!” Poate e doar o coincidenţă, nu vreau să fac, Doamne fereşte, niciun proces de intenţie, dar cam seamănă! Ceea ce mi se pare important este însă că şi Ion Cristoiu consideră, ca şi mine, că Liviu Dragnea a ieşit din puşcărie mai puternic decât a fost la intrare.
În “Ultimul mare eveniment Dragnea” Cornel Nistorescu se exprimă la un moment dat ca şi cum ar comenta o afirmaţie din acelaşi articol al meu, publicat chiar de Cotidianul cu o zi înainte.
Afirmaţia mea era următoarea: “Ziua de azi m-a făcut să reflectez la ce procente ar reuşi să obţină, dacă ar fi lăsaţi să-şi unească politic forţele, doi martiri recenţi ai statului poliţienesc român. Cum oare ar fi primit de umiliţii şi obidiţii României 2021 un partid condus de Liviu Dragnea şi Dan Diaconescu?”Fragmentul din articolul lui Cornel Nistorescu la care mă refer sună aşa: “Cineva i-a profețit (lui Liviu Dragnea, n.a.) a doua zi un viitor politic alături de Dan Diaconescu. Dacă l-ar fi așteptat și caricatura de la OTV, Liviu Dragnea s-ar fi umplut spectaculos de sînge (ridicol!) și viitorul său ar fi fost îngropat definitiv”.
Acum, ce să zic, poate au mai fost şi alţii care l-au pus, într-un imaginar inspirat de moment, pe Liviu Dragnea alături de Dan Diaconescu. Poate că acel “cineva” nu sunt eu, prin urmare nu o să iau personal această coincidenţă.
Am însă o replică pe fond. Numindu-l pe Dan Diaconescu “caricatura de la OTV” Cornel Nistorescu intră într-un soi de frăţie cu Gabriel Liiceanu care se exprima tot în termeni caricaturali la adresa unor amărâţi care-şi permiseseră să ţină cu stânga politică: “România gurilor ştirbe”.
Întâmplător sau nu, gurile ştirbe de care râdea doct Liiceanu, cu trimiteri la Hieronymus Bosch şi Constantin Noica, erau exact votanţii de 15% ai PP-DD-ului de atunci, partidul “caricaturii de la OTV” conform portretistului de data asta Cornel Nistorescu nu Hieronimus Bosch.
Are impresia, domnul Nistorescu, că preferinţele sărmanilor României s-or fi schimbat între timp?
Că speranţele lor se îndreaptă mai nou către Câţu, Barna, Cioloş sau Ciolacu?
Eu cred că, mai degrabă, dacă DD ar fi lăsat să candideze (dar nu îl lasă!!! – oare de ce, domnule Nistorescu, pentru că este o caricatură? Pentru că s-ar face de râs?…), ar obţine acum dublul scorului din 2012.
Domnul Nistorescu, altfel extrem de bun observator şi clinician politic, abuzează, uneori, de un realism reducţionist care-i amputează aripile de scriitor. Ca o prelungire a binecunoscutei sale lipse de simţ al umorului, se înfrânează să viseze, ca şi când să visezi ar fi o ruşine, uitând că multe dintre marile minuni ale civilizaţiei umane s-au născut din visuri considerate la vremea lor utopice. Zău, domnule Nistorescu, parcă uitaţi în ce ţară, alături de ce fel de oameni trăiţi. E şi trist dar e şi fascinant!
Că vreţi, că nu vreţi, că ne convine sau nu, Dan Diaconescu este încă iubit de mulţi români, mai ales dintre aceia umiliţi şi obidiţi. De ce? Pentru că aceştia se regăsesc în el, pentru că, într-un anume fel, profund, le seamănă.
E DD o caricatură? Atunci România e înpânzită de caricaturi! Nu prin negare şi persiflare îndreptăm această distrofie socială ci prin recunoaşterea ei şi prin tratare cu afecţiune fraternă.
Poate că da, viitorul politic al lui Liviu Dragnea ar fi fost îngropat definitiv dacă l-ar fi aşteptat la ieşirea din penitenciar Dan Diaconescu. Dar asta nu pentru că o astfel de susţinere l-ar fi “umplut spectaculos de sînge (ridicol!)” în ochii umiliţilor şi obidiţilor României 2021, ci tocmai dimpotrivă, pentru că sistemul s-ar fi simţit extrem de ameninţat de o astfel de alianţă.
Ion Cristoiu şi Cornel Nistorescu s-au resemnat cu gândul că amărăştimea română a fost complet scoasă din ecuaţia jocurilor electorale de progresiştii care ne conduc. Periculoşii de sub pragul nivelului de subzistenţă nu se mai prezintă la vot, aşa că au rămas să decidă doar cei corespunzători.
Din acest motiv, în analizele domniilor lor ştirbii lipsesc cu desăvârşire. Asta nu înseamnă însă că ei lipsesc şi din ţară şi că, într-un scenariu utopic, dacă cineva ar reuşi să-i resuscite, nu ar putea să răstoarne realităţile opresive de azi.
Să fie sigur Cornel Nistorescu: talpa ţării îl iubeşte mai mult pe Dan Diaconescu decât pe Klaus Iohannis. Nu spun că aste e bine sau e rău. Spun că asta e realitatea. Umiliţii şi obidiţii României, ştirbii lui Liiceanu, se regăsesc mult mai mult în “caricatura de la OTV” (ştirbă ca şi ei) decât în mândra “statuie de rumeguş la Cotroceni”. Dar cine să plece urechea la molfăielile unor poveri de care progresiştii abia aşteaptă să scape?
Aşa că rămân la părerea mea, reacţionară, desigur: un partid naţionalist condus de Liviu Dragnea şi Dan Diaconescu ar fi cel mai reprezentativ, în acest moment, pentru acest popor.
O utopie, desigur, şi nu profeţie cum a numit-o în grabă domnul Nistorescu. Căci dacă vorbim de profeţii, acestea sunt sumbre: ne destrămăm!
