PE ȚIGĂRI AVEM AVERTISMENTE. PE MÂNCAREA CARE NE DEREGLEAZĂ COPIII ȘI NE OBOSEȘTE PĂRINȚII, AVEM DESENE ANIMATE(2)
PARADOXUL DIETEI MODERNE: PLIN LA STOMAC, DAR GOL ÎN ȚESUTURI
Ajunși aici, înțelegem paradoxul tragic al omului modern. Stomacul lui este plin.
Mănâncă mult, caloric vorbind.
Dar țesuturile lui sunt sărace.
Sărace în magneziu, pentru că dieta procesată aduce fosfați care îl leagă și zahăr care îl pierde pe urină.
Sărace în potasiu, pentru că fructele și legumele au fost înlocuite de snacksuri și sucuri.
Sărace în oxigen, pentru că matricea încărcată de sodiu nu mai permite difuzia corectă.
Sărace în ordine, pentru că semnalele mecanice și chimice spun constant celulelor că sunt într-o rană care nu se mai vindecă.
Copilul care mănâncă zilnic cereale dulci la micul dejun, biscuiți la școală, parizer la prânz și înghețată seara nu este hrănit. Este umplut.
Și în timp ce gura lui este satisfăcută, țesuturile lui sunt asediate.
Aceasta nu este doar o problemă de obezitate sau carii.
Este o problemă de infrastructură biologică.
Terenul copilului se rigidizează lent, se congestionaează, se demineralizează.
Iar ceea ce vedem mai târziu, oboseala cronică, anxietatea fără motiv, crampele inexplicabile, retenția de lichide, somnul fragmentat, inflamația persistentă, nu sunt simptome separate.
Sunt expresia unui teren care plătește, zi de zi, costul acestei diete.
STRESUL ALIMENTAR NU RĂMÂNE DOAR ÎN CORP. SE TRANSMITE LA PSIHIC.
Dar această degradare nu este doar fizică.
Este și psihică.
Pentru că ceea ce numim stres alimentar nu se termină în intestin sau în matrice.
El ajunge la creier. Și ajunge mai repede decât credem.
Când un copil mănâncă biscuiți și bea suc dimineața, glicemia îi explodează.
Pentru scurt timp, are un val de energie.
Apoi glicemia se prăbușește. Iar copilul devine iritabil, agitat, incapabil să se concentreze. Nu este obraznic. Nu este leneș.
Este într-o criză metabolică pe care creierul o traduce prin anxietate și haos emoțional.
Același lucru se întâmplă și adultului.
După o masă grea, procesată, încărcată de sodiu și zahăr, apare o stare de toropeală, ceață mentală, lipsă de motivație. Nu este lene.
Este un răspuns fiziologic la un asediu chimic.
Creierul, în loc să primească un flux constant de energie, primește un șoc urmat de o prăbușire.
Și răspunde cu iritabilitate, anxietate și poftă de și mai mult zahăr, o buclă perfectă din care e tot mai greu de ieșit.
Deficitul de magneziu, pe care aceeași dietă îl provoacă cronic, nu afectează doar mușchii.
Afectează direct creierul.
Magneziul este mineralul care calmează sistemul nervos.
Când el lipsește, somnul devine superficial, toleranța la stres scade, iar omul trăiește într-o stare de hiperexcitabilitate constantă. Se trezește obosit.
E anxios fără un motiv clar. Reacționează disproporționat la lucruri mărunte.
Nu pentru că așa e el, ci pentru că sistemul lui nervos este privat de elementul care îl stabilizează.
Aici trebuie să înțelegem un adevăr fundamental despre biologia stresului.
Glandele suprarenale nu fac nicio deosebire între un stres psihic, cum ar fi o ceartă, un divorț sau un deces, și un stres metabolic, cum ar fi o hipoglicemie bruscă sau un exces de fosfați.
Pentru ele, orice amenințare la adresa homeostaziei este un semnal de alarmă.
Și răspund la fel: eliberând cortizol.
Descoperirile din anii 1980 și 1990, sintetizate de cercetători precum Mildred Seelig în lucrări de referință despre magneziu și stres, au arătat că există o legătură bidirecțională între stres și magneziu (Seelig, „Magnesium deficiency in the pathogenesis of disease„, 1980).
Stresul cronic, indiferent de sursa lui, forțează rinichii să elimine magneziu pe urină.
Cu cât stresul este mai mare, cu atât se pierde mai mult magneziu.
Cu cât magneziul este mai scăzut, cu atât organismul devine mai sensibil la stres.
Se naște o spirală.
Iată bucla infernală.
Dieta procesată, prin vârfurile și prăbușirile glicemice, prin fosfați și prin deficitul de minerale esențiale, creează un stres metabolic cronic.
Glandele suprarenale răspund producând cortizol.
Cortizolul spune rinichiului să rețină sodiu și să elimine magneziu.
Retenția de sodiu agravează staza și rigidizarea matricei. Iar deficitul de magneziu face ca omul să doarmă prost, să fie iritabil și anxios, și să caute din nou zahăr și alimente procesate pentru un confort imediat.
Aceasta nu mai este doar o problemă de nutriție. Este o capcană neuro-metabolică perfectă.
Omul modern nu este doar stresat de viață și de aceea mănâncă prost.
Este și invers: mănâncă într-un fel care îi face corpul și creierul să semnalizeze constant stres.
Iar această buclă se auto-întreține, zi după zi, an după an.
FURTUNA HORMONALĂ: CE DEREGLEAZĂ ACEASTĂ DIETĂ ÎN CORP PE TERMEN LUNG
Dincolo de efectele imediate asupra matricei și oxigenării, această dietă lovește direct în sistemul endocrin, rețeaua de hormoni care orchestrează echilibrul întregului organism.
Insulina, hormonul cheie al retenției și inflamației: Fiecare masă bogată în zahăr și făină rafinată forțează pancreasul să secrete cantități mari de insulină.
Când acest val se repetă de trei sau patru ori pe zi, celulele devin rezistente la insulină.
Pancreasul forțează și mai mult.
Se instalează hiperinsulinemia cronică.
Hiperinsulinemia nu este doar un marker al diabetului, ci un hormon de semnalizare extrem de puternic.
Spune rinichiului să rețină sodiu și apă, agravând încărcarea matricei și retenția de lichide.
Stimulează producția de androgeni la femei, contribuind la sindromul ovarelor polichistice, acnee, hirsutism și infertilitate.
Scade proteina care leagă hormonii sexuali, crescând nivelul de estrogen liber și testosteron liber și dezechilibrând întregul ax hormonal.
Activează direct căi de creștere celulară precum PI3K, AKT și mTOR care, într-un teren deja stazic, pot încuraja proliferarea anormală.
Cortizolul, hormonul stresului, deturnat de dietă: Cortizolul este hormonul de supraviețuire. Se activează când ești în pericol.
Problema este că o dietă procesată creează un pericol metabolic cronic.
Vârfurile și prăbușirile glicemice sunt interpretate de creier ca o urgență.
De fiecare dată când glicemia se prăbușește, corpul eliberează cortizol pentru a o stabiliza.
Cortizolul cronic crescut retenționează sodiu, pierde magneziu pe urină și dereglează somnul profund. Astfel, o persoană care mănâncă procesat trăiește într-o stare continuă de stres simulat, chiar dacă nu are o problemă emoțională majoră.
Leptina și grelina, hormonii foamei și ai sațietății, păcăliți: Țesutul adipos produce leptină, un hormon care spune creierului că ai mâncat destul.
Dar hiperinsulinemia cronică și inflamația induc rezistență la leptină.
Creierul nu mai aude semnalul de sațietate, chiar dacă rezervele de grăsime sunt pline.
Rezultatul: omul mănâncă și mănâncă, dar nu se simte niciodată cu adevărat sătul.
În același timp, grelina, hormonul foamei, rămâne dereglată.
Vârfurile și prăbușirile glicemice o fac să oscileze haotic.
Apare foamea bruscă, pofta de dulce sau de sărat, senzația că trebuie să mănânc ceva acum.
Nu este lipsă de voință. Este un sistem hormonal spart.
Estrogenul și progesteronul, dezechilibrul hormonal feminin: Femeile sunt deosebit de vulnerabile la această dietă. Hiperinsulinemia stimulează ovarele să producă mai mult testosteron și scade proteina care ține o parte din estrogen și testosteron inactivă.
Rezultatul: dominanță estrogenică relativă și exces de androgeni liberi.
Aceasta contribuie la cicluri menstruale neregulate sau anovulatorii, sindromul ovarelor polichistice, infertilitate și risc crescut de cancer endometrial și, în anumite contexte, de cancer mamar la femeile cu predispoziție.
În plus, țesutul adipos în exces, favorizat de aceeași dietă, produce aromatază, o enzimă care transformă androgenii în estrogeni.
Mai mult estrogen înseamnă mai mult semnal de proliferare în țesuturi sensibile precum sânul și uterul, exact pe fondul unui teren deja congestionat și inflamat.
Hormonii tiroidieni, metabolismul sabotat: Glanda tiroidă controlează ritmul metabolic.
Insulina și cortizolul, în exces cronic, interferează cu conversia hormonului tiroidian inactiv T4 în cel activ T3.
În plus, deficitul de magneziu și stresul oxidativ afectează funcția receptorilor tiroidieni.
Rezultatul: hipotiroidism subclinic, oboseală profundă, intoleranță la frig, creștere inexplicabilă în greutate, ceață mentală. Analizele pot părea în limite, dar funcția tiroidiană reală este compromisă.
Microbiota intestinală, armata de bacterii decimată: Emulgatorii precum caragenanul, carboximetilceluloza și polisorbatul 80, conservanții și îndulcitorii artificiali modifică profund compoziția microbiotei intestinale.
Emulgatorii pot subția stratul de mucus care protejează peretele intestinal și pot crește permeabilitatea acestuia. Când bariera intestinală devine permeabilă, fragmente de bacterii intră în sânge și activează sistemul imunitar.
Se instalează o inflamație sistemică de grad scăzut, care afectează ficatul, endoteliul vascular, articulațiile și creierul. Această inflamație este un teren fertil pentru rezistența la insulină, depresie, artrită și, în timp, pentru transformarea malignă.
Consecința finală: sindromul metabolic ca furtună perfectă. Hiperinsulinemia, rezistența la leptină, cortizolul cronic, inflamația sistemică și dezechilibrele hormonale sexuale și tiroidiene nu rămân separate. Ele converg în ceea ce numim sindrom metabolic: obezitate abdominală, hipertensiune, dislipidemie, glicemie alterată, inflamație sistemică. Sindromul metabolic nu este o boală.
Este un teren biologic profund alterat.
Un teren rigid, congestionat, inflamat și dereglat hormonal.
Exact terenul care creează condițiile pentru apariția bolilor cronice, de la diabet și boli cardiovasculare până la cancer.
CUM SE AJUNGE DE AICI LA BOLI CRONICE?
Din această perspectivă, bolile cronice nu sunt ghinion.
Nu sunt doar mutații genetice.
Nu sunt pedepse.
Ele sunt punctul final al unei istorii lungi de degradare a terenului.
Hipertensiunea nu e doar o problemă de sare prea multă.
E o problemă de sodiu care încarcă matricea vasculară, rigidizând arterele și blocând relaxarea dependentă de magneziu.
Diabetul de tip 2 nu e doar o problemă de zahăr prea mult.
E o problemă de insulină care, an după an, spune rinichiului să rețină sodiu și pierde magneziu pe urină, creând un teren metabolic instabil.
Sindromul ovarelor polichistice este hiperinsulinemie care dereglează axa hormonală feminină.
Ficatul gras este un ficat suprasolicitat de siropul de glucoză-fructoză și de fosfați.
Cancerul, așa cum am arătat, este rezultatul selecției clonale într-un teritoriu unde staza, hipoxia, stresul oxidativ și rigiditatea matricei au creat condițiile perfecte pentru ca o celulă să se adapteze malign, într-o încercare disperată de a stabiliza local un țesut aflat sub asediu.
DE CE NU SE PUN AVERTISMENTE PE ACESTE PRODUSE?
Uniunea Europeană are un cadru strict de evaluare a aditivilor alimentari.
Fiecare E din listă a fost testat și aprobat pe baza dozelor zilnice admise.
Dar există cel puțin patru motive mari pentru care aceste evaluări nu protejează cu adevărat populația.
În primul rând, studiile de siguranță sunt făcute pe animale sau pe termen scurt la oameni.
Nu există studii clinice randomizate* care să urmărească efectul consumului zilnic, repetat, al unui cocktail de zece aditivi diferiți, timp de treizeci de ani, asupra matricei extracelulare, asupra axului hormonal sau asupra riscului de cancer.
Știința toxicologică clasică evaluează o substanță izolat.
Dar în viața reală, nimeni nu mănâncă doar fosfați sau doar glutamat.
Oamenii mănâncă un amestec constant, iar interacțiunile dintre aditivi sunt practic nestudiate.
În al doilea rând, fiecare corp are o rezistență unică la această încărcare.
Doi oameni pot mânca același parizer.
Unul va dezvolta rezistență la insulină și retenție de lichide, iar celălalt, cu un sistem de drenaj limfatic mai eficient, cu un somn mai bun și cu un nivel de magneziu mai bine păstrat, va compensa o vreme mai bine.
Dar asta nu înseamnă că al doilea om este imun.
Înseamnă doar că pragul lui de colaps este mai îndepărtat.
Industria se folosește de această variabilitate individuală ca să spună că produsele sunt sigure.
Dar faptul că un organism rezistă mai mult nu face otrava mai puțin otravă.
În al treilea rând, efectele acestor produse sunt cumulative și silențioase.
Nimeni nu ajunge la urgențe cu hiperfosfatemie după o porție de brânză topită.
Boala se construiește în ani, prin mii de mese repetitive.
Iar când diagnosticul pică, nimeni nu mai leagă cancerul de colon de anii de mezeluri, diabetul de anii de sucuri acidulate sau infertilitatea de anii de pâine industrială. Exact această distanță în timp face ca industria să fie legal neatinsă.
În al patrulea rând, costul adevărului este colosal.
Dacă s-ar pune avertismente serioase pe mezeluri, brânzeturi topite, sucuri și snacksuri, industrii întregi s-ar prăbuși. Angajați, acționari, bugete de marketing și lanțuri de aprovizionare construite pe produse stabile la raft și extrem de profitabile ar fi amenințate.
Este mult mai ușor să se spună că lipsesc dovezile, că totul e în doză, că e responsabilitatea consumatorului să fie moderat.
Dar cum poți fi moderat cu un produs conceput special să creeze dependență?
DE CE NU AJUTĂ SUPLIMENTAREA LUATĂ DUPĂ URECHE?
În fața acestei realități, mulți oameni aleg o cale aparent salvatoare: suplimentele. Vitamina D, magneziu, zinc, diverse extracte. Dar realitatea este că, fără o înțelegere a terenului, suplimentarea haotică nu face decât să adauge zgomot peste un sistem deja dereglat.
Să luăm exemplul cel mai frecvent: vitamina D.
Oamenii iau megadoze, cinci mii, zece mii, chiar cincizeci de mii de unități internaționale pe zi, și totuși nivelul seric de douăzeci și cinci de hidroxivitamina D rămâne jos.
De ce?
Pentru că vitamina D nu funcționează izolat.
Are nevoie de cofactori esențiali: magneziu pentru conversia hepatică și renală în forma activă, calciu pentru a se fixa în os, vitamina K2 pentru a direcționa calciul în os și nu în artere, bor și zinc pentru metabolismul mineral fin.
Dacă iei doar vitamina D fără acești cofactori, poți chiar agrava un dezechilibru, consumând ultimele rezerve de magneziu pentru a metaboliza o vitamină pe care nu o poți folosi corect.
Același principiu se aplică și magneziului.
Oamenii iau magneziu sub formă de oxid, o formă ieftină și slab absorbită, și se miră că nu văd niciun efect.
Sau iau magneziu fără să rezolve pierderile: stresul cronic și cortizolul care elimină magneziu pe urină, hiperglicemia care face același lucru, inhibitorii de pompă de protoni care blochează absorbția la nivel gastric, diureticele care îl pierd pe cale renală.
Când pierderile depășesc aportul, suplimentul devine doar o încercare de a umple o găleată spartă.
Mai mult, suplimentarea fără context poate fi chiar dăunătoare.
Calciul luat în doze mari fără magneziu și vitamina K2 se poate depune nu în os, ci în artere și țesuturi moi, agravând rigiditatea vasculară.
Antioxidanții luați haotic pot bloca semnalele fiziologice de adaptare la efort și stres, interferând cu capacitatea naturală a corpului de a se întări prin expunere controlată la stresori.
Concluzia: suplimentele nu sunt nici salvarea miraculoasă, nici otrava.
Sunt instrumente.
Și ca orice instrument, pot fi utile sau periculoase în funcție de mâna care le folosește.
Fără o citire a terenului, fără o înțelegere a pierderilor, a cofactorilor și a contextului metabolic, suplimentarea haotică este doar o altă formă de zgomot biologic.
DE CE TACE INDUSTRIA?
Pentru că un copil dependent de gustul dulce și sărat este un client pe viață.
Pentru că o pâine care rezistă două săptămâni pe raft, plină de E500 și E450, se vinde mai bine decât una care se strică în trei zile.
Pentru că un parizer roz, moale și aparent carne, este mai ieftin și mai stabil decât o bucată de carne reală.
Industria nu hrănește populația.
Industria gestionează cererea de gust și dependență.
Iar faptul că aceste produse poartă etichete colorate, cu desene animate pentru copii și cuvinte precum tradiție, natural sau fericire, nu este marketing inocent. Este o formă de fraudă biologică.
AVERTISMENTELE CARE AR TREBUI SĂ EXISTE
Pe pachetul de țigări scrie: Fumatul ucide.
Pe eticheta unui energizant scrie: Conține cofeină.
Dar pe mezeluri?
Pe brânza topită?
Pe sucul cu acid fosforic?
Pe biscuiții cu mai mult sodiu decât o porție de mâncare sărată?
Tăcere.
Iată avertismentele pe care industria alimentară nu vrea să le vezi, dar pe care fiziologia le scrie clar:
ACEST PRODUS CONȚINE SODIU SUB MULTIPLE FORME. CONSUMUL FRECVENT CONTRIBUIE LA ÎNCĂRCAREA MATRICEI EXTRACELULARE, RETENȚIE DE APĂ, RIGIDIZAREA ȚESUTURILOR ȘI DEREGLARE HORMONALĂ.
ACEST PRODUS CONȚINE FOSFAȚI ANORGANICI CARE ACTIVEAZĂ HORMONUL FGF23 ȘI POT FURA MAGNEZIU ȘI CALCIU DIN ORGANISM.
ACEST PRODUS CONȚINE SIROP DE GLUCOZĂ-FRUCTOZĂ ȘI GRĂSIMI RAFINATE. CONSUMUL REPETAT FAVORIZEAZĂ HIPERINSULINEMIA, REZISTENȚA LA LEPTINĂ ȘI DEZECHILIBRELE HORMONALE.
ACEST PRODUS OFERĂ CALORII, DAR POATE DEREGLA SEMNALELE DE FOAME ȘI SAȚIETATE, CREÂND DEPENDENȚĂ.
CONCLUZIA
Corpul uman nu a fost construit pentru pâine albă cu aditivi dimineața, mezeluri și cașcaval industrial la prânz, chipsuri și suc între mese, înghețată și biscuiți seara.
Zi după zi.
An după an.
Asta nu este alimentație.
Este un asediu lent.
Asupra țesuturilor.
Asupra hormonilor.
Asupra minții.
Și da, eu cred că a venit timpul ca mâncarea ultraprocesată să fie tratată cu aceeași onestitate vizuală cu care tratăm țigările.
Nu cu reclame colorate.
Cu avertismente.
Pentru că atunci când un produs este făcut să reziste pe raft mai bine decât rezistă organismul care îl mănâncă, nu mai vorbim despre hrană.
Vorbim despre industrie.
Și despre o boală care începe cu mult înainte de a fi văzută pe un ecran.
Prima parte aici: PE ȚIGĂRI AVEM AVERTISMENTE. PE MÂNCAREA CARE NE DEREGLEAZĂ COPIII ȘI NE OBOSEȘTE PĂRINȚII, AVEM DESENE ANIMATE!(1)
Autor: Vasilica Dima
Sursa: facebook.com
NOTĂ
* Un studiu clinic randomizat (RCT) este un experiment științific în care participanții sunt repartizați aleatoriu (prin tragere la sorți) în două sau mai multe grupuri.
Acesta reprezintă „standardul de aur” în medicină deoarece elimină părtinirea (biasul) și oferă cea mai înaltă calitate a dovezilor pentru eficiența unui tratament.
De ce sunt esențiale?
Distribuție echitabilă: Randomizarea împarte pacienții în mod egal, indiferent de vârstă, sex sau stadiu de boală.
Grup de control: Un grup primește noul tratament (sau medicamentul testat), iar celălalt primește un tratament standard sau un placebo.
Eficiență dovedită: Orice diferență în evoluția stării de sănătate între grupuri poate fi atribuită noului tratament.(IA)
