PE ȚIGĂRI AVEM AVERTISMENTE. PE MÂNCAREA CARE NE DEREGLEAZĂ COPIII ȘI NE OBOSEȘTE PĂRINȚII, AVEM DESENE ANIMATE!(1)

Mă uit uneori prin supermarket și văd familii întregi cu copii, împingând cărucioare pline. Dar nu pline de hrană. Pline de produse.
Mezeluri:
Parizerul este o emulsie industrială din resturi de carne, piele, apă, amidon modificat, sodiu, fosfați și nitriți.
Salamul și șunca presată sunt reasamblate din bucăți disparate, lipite cu săruri de topire și umplute cu apă legată chimic.
Crenvurștii și cârnații afumați conțin fum lichid pulverizat, nu fum natural, și o listă lungă de E-uri care îi mențin roz și elastici săptămâni întregi.
Kaizerul, baconul și pastrama din comerț nu sunt afumate tradițional, ci injectate cu saramură și tratate cu conservanți ca să reziste pe raft.
Carne de porc și pui din ferme intensive:
Adusă pe paleți, adesea injectată cu o soluție de apă, sare și fosfați ca să pară mai fragedă și mai grea la cântar, motiv pentru care lasă atâta apă în tigaie și scade la jumătate când o prăjiți.
Animalul a trăit o viață scurtă, în spații supra-aglomerate, hrănit cu furaje concentrate și tratat cu antibiotice, iar carnea lui poartă amprenta acestui stres.
Nuggets, șnițele, crochete, aripioare preambalate:
Nu sunt carne întreagă, ci o pastă industrială din carne separată mecanic, piele, făină, sare, fosfați și potențiatori de gust, prăjită în uleiuri refolosite și apoi congelată.
Pește de crescătorie:
Somonul roz-portocaliu din supermarket nu este roz de la natură, ci hrănit cu furaje care conțin coloranți sintetici.
Pangasiusul și macroul congelat provin din acvaculturi intensive, unde peștii trăiesc în bazine supra-aglomerate și sunt tratați cu antibiotice și antiparazitare.
Brânză topită și cașcaval industrial la pungă sau felii:
Nu sunt brânză, ci un amestec de resturi de brânzeturi, zer praf, grăsimi modificate și săruri de topire cu fosfați și citrați de sodiu, care desfac structura proteinelor și le re-emulsionează, creând textura cremoasă care păcălește ochiul.
Pâine albă pufoasă, biscuiți, napolitane, dulciuri ambalate:
Pâinea nu mucegăiește cu săptămânile, plină de agenți de afânare cu sodiu, conservanți și adesea zahăr adăugat ca să rumenească frumos.
Biscuiții, napolitanele și dulciurile ambalate ascund mai mult sodiu decât ai bănui, sub formă de bicarbonat de sodiu și fosfați, plus sirop de glucoză-fructoză și grăsimi modificate care creează dependență.
Cereale dulci și cornuri umplute:
Sunt o bombă de zahăr și făină rafinată, servite copiilor la micul dejun sub pretextul că sunt hrănitoare.
Înghețată industrială la cutie:
Este o spumă de grăsimi vegetale, zahăr, emulgatori și arome artificiale, care imită gustul laptelui fără să conțină aproape nimic viu.
Ketchup, maioneză, muștar, sosuri de orice fel:
Sirop de glucoză-fructoză, uleiuri rafinate, sodiu ascuns și conservanți. O lingură de ketchup conține mai mult zahăr decât ai crede.
Sucuri carbogazoase și energizante:
Acid fosforic, zahăr sau îndulcitori artificiali și cofeină, un șoc acid direct în echilibrul mineral.
Chipsuri, pufuleți, snacksuri, covrigei sărați:
Prăjite în uleiuri vegetale refolosite, acoperite de sare și potențiatori de gust, fără nicio valoare nutritivă reală.
Legumele și fructele din marile magazine:
Și aici vine ironia amară. Nici legumele și fructele pe care le găsim astăzi nu mai sunt ce erau odinioară.
Roșiile sunt culese verzi și coapte artificial cu etilenă în depozite, nu în soare.
Castraveții sunt crescuți pe soluri epuizate, împinși cu îngrășăminte chimice și forțați să crească repede.
Ardeii, merele, salata verde, toate arată impecabil, dar conțin mult mai puțin magneziu, calciu, fier, zinc și vitamina C decât acum cincizeci sau o sută de ani.
Salata din pungă, spălată cu clor și ambalată în atmosferă modificată, este un simulacru de prospețime.
Mărul perfect lucios de pe raft este ceruit și depozitat luni de zile în atmosferă controlată.
Nu sunt toxice, dar nici nu mai sunt alimente cu adevărat dense.
Iar când pui toate acestea în cărucior, nu ai făcut cumpărături.
Ai făcut aprovizionare cu încărcătură chimică. Iar factura o plătește corpul, în tăcere, zi după zi, cu dobândă.
Și acum vine șmecheria pe care prea puțină lume o observă.
Pe eticheta acestor produse, tu vezi un singur număr la declarația nutrițională, de obicei ceva de genul „Sare: X grame”. Crezi că ai înțeles.
Dar acel număr nu reprezintă doar sarea de bucătărie.
Legea obligă producătorul să declare astfel tot sodiul prezent în produs, indiferent de sursa lui.
Sodiul nu intră în corp doar sub formă de clorură de sodiu.
Intră și sub formă de glutamat monosodic, nitrit de sodiu, fosfat de sodiu, benzoat de sodiu.
Fiecare dintre aceste molecule conține un ion de sodiu legat de un alt anion. Iar anionul respectiv este cel care face diferența.
Când clorura de sodiu se dizolvă, eliberează un ion de sodiu și un ion de clor, un partener cunoscut de organism, gestionat predictibil de rinichi.
Dar când mănânci glutamat monosodic, același ion de sodiu vine legat de glutamat, un neurotransmițător care păcălește creierul.
Când mănânci nitrit de sodiu, sodiul vine cu nitrit, care în prezența aminelor din carne poate forma nitrozamine cancerigene.
Când mănânci fosfat de sodiu, sodiul vine cu fosfat anorganic, despre care vom vorbi imediat.
Sodiul este același, dar povara pe care o aduce cu el este complet diferită.
Producătorul știe exact cât sodiu a introdus din fiecare sursă.
Fiecare aditiv are o compoziție chimică precisă, iar departamentele de cercetare cunosc exact cât sodiu aduce fiecare „E” în parte.
Dar pe etichetă, toate aceste surse sunt topite într-un singur număr.
Legea îi obligă să declare totalul. Nu îi obligă să-ți arate și rețeta.
Așa că tu vezi „Sare: X grame” și crezi că e doar sare de bucătărie.
În realitate, habar n-ai cât sodiu ai ingerat din glutamat, cât din nitrit, cât din fosfat.
Fiecare dintre aceste molecule, odată intrate în sânge, face același lucru: ajunge în lichidul interstițial, este atras electrostatic de GAG-uri, moleculele-burete din matricea extracelulară, și le spune același lucru: „încarcă-te”.
Matricea se umflă, se gelifică, devine o mlaștină.
Zahărul și siropul de glucoză-fructoză, omniprezente, forțează pancreasul să producă valuri de insulină, iar insulina spune rinichiului să rețină sodiu și apă, exact ce nu are nevoie un organism a cărui matrice este deja supraîncărcată. Grăsimile modificate și uleiurile rafinate, reîncălzite de zeci de ori, nu sunt combustibil curat, ci un foc mocnit pro-inflamator. Iar peste toate acestea se adaugă un arsenal de emulgatori, stabilizatori, conservanți, coloranți și arome artificiale, proiectate nu pentru a hrăni, ci pentru a crea textura perfectă care nu se strică, gustul care dă dependență și aspectul care te face să cumperi din nou.
Și ce nu intră în acel cărucior?
Magneziul, mineralul care ar ajuta la relaxarea vaselor, la drenajul limfatic și la calmarea sistemului nervos.
Potasiul, care ar contrabalansa sodiul și ar ajuta la menținerea presiunii normale în țesuturi.
Fibrele reale, care ar hrăni microbiomul intestinal.
Polifenolii și vitamina C naturală, care ar apăra celulele de stresul oxidativ.
Mineralele integrate într-o matrice alimentară reală, care ar fi absorbite lent și utilizate cu sens.
Cu alte cuvinte, omul modern mănâncă mult și construiește puțin.
Industria nu îi vinde nutriție.
Îi vinde o aparență de hrană, un simulacru de gust, o textură care imită ceva ce a fost cândva viu, dar care acum este doar un produs stabil la raft. Îi vinde dependență.

CE SE ÎNTÂMPLĂ ÎN ORGANISM DUPĂ O ASTFEL DE MASĂ?
Să luăm o masă tipică, deloc exagerată, așa cum o mănâncă milioane de oameni zilnic: un sandviș cu parizer și cașcaval, un biscuite sau un corn, un pahar de suc acidulat. Pare banal.
Dar iată ce primește corpul în următoarele ore.
Valul de sodiu. Sodiul din parizer, din sărurile de topire ale cașcavalului și din bicarbonatul de sodiu al pâinii intră în sânge. O parte trece inevitabil în lichidul interstițial, acel spațiu dintre celule și vasele de sânge.
Acolo, moleculele numite glicozaminoglicani, care au sarcini electrice negative, atrag electrostatic ionii de sodiu și îi leagă. Matricea începe să se umfle, să devină vâscoasă, gelatinoasă. Nu mai este un râu care curge lin, ci o mlaștină în formare.
Descoperirile făcute de Jens Titze și echipa sa au rescris capitolul despre sodiu.
Multă vreme s-a crezut că organismul pur și simplu elimină tot excesul de sare prin urină.
Titze a demonstrat însă că, atunci când aportul este mare și repetat, rinichiul elimină o parte din surplus, dar o altă parte poate fi stocată direct în piele și țesuturi, legat de glicozaminoglicani, fără ca sodiul măsurat în sânge să crească proporțional.
Prin urmare, organismul folosește țesuturile ca pe un tampon pentru excesul de sodiu pe care nu apucă sau nu reușește să îl elimine (Titze, „Sodium balance is not simply a matter of input and output”, 2014).
Imagistica modernă cu sodiu-23, cunoscută ca 23Na-MRI, a confirmat ulterior această realitate: țesuturile pacienților hipertensivi, vârstnici și, mai ales, ale pacienților cu anumite tipuri de cancer prezintă acumulări semnificative de sodiu în matricea extracelulară (Kopp, „Elevated tissue sodium in hypertension and cancer”, 2013).
Cu alte cuvinte, imagistica avansată vede exact ceea ce a intuit ipoteza de față: o mlaștină invizibilă care se construiește în țesuturi cu mult înainte ca boala să fie vizibilă pe un CT obișnuit.
Valul de fosfați și activarea hormonului FGF23: Fosfații anorganici din parizer și cașcaval sunt absorbiți rapid și aproape complet.
Organismul, pentru a se proteja de prea mult fosfor în sânge, produce un hormon numit FGF23, Factorul de Creștere al Fibroblastelor 23.
Gândiți-vă la el ca la un comisar al excesului de fosfor. Când acest hormon crește, dă două ordine clare.
Rinichiului îi spune: elimină mai mult fosfat, dă-l afară.
Vitaminei D îi spune: oprește activarea, nu mai absorbi fosfor din intestin. Pare o adaptare utilă pe termen scurt. Dar pe termen lung, acest mecanism are un preț.
Vitamina D activă scade, absorbția de calciu și magneziu scade, iar echilibrul mineral se dereglează.
FGF23 împinge organismul într-o stare paradoxală: primește un exces de fosfat, dar răspunsul la acest exces fură din sistem exact mineralele care îi trebuie pentru stabilitate.
Valul de zahăr și insulină: Zahărul din suc și făina rafinată din pâine și biscuiți produc un vârf de glicemie. Pancreasul răspunde cu un val de insulină. Insulina are un efect secundar crucial: spune rinichiului să rețină sodiu. În loc să elimine sodiul, rinichiul îl păstrează. Astfel, sodiul rămâne mai mult în circulație, crește fluxul către interstițiu și agravează încărcarea matricei.
Stresul oxidativ și inflamația: Grăsimile modificate și aditivii aprind un foc mocnit în vase și țesuturi. Radicalii liberi produși oxidează membranele celulare și fragmentează ADN-ul. Inflamația subtilă crește permeabilitatea vasculară, permițând mai multor proteine și lichide să iasă din vase și să stagneze în interstițiu.

FAST-FOOD-UL: ACEEAȘI POVESTE, DAR MAI CONCENTRATĂ
Dacă produsele din supermarket sunt o încărcare lentă, fast-food-ul este versiunea concentrată a aceluiași asediu.
Un meniu tipic de la o shaormerie, un burger de la McDonald’s, o porție de aripioare de la KFC sau un crispy de la Burger King nu sunt doar calorii și grăsimi.
Sunt o furtună chimică servită într-o singură masă.
Shaorma, așa cum se găsește în majoritatea restaurantelor de tip fast-food din România, este carne procesată, adesea tocată și reasamblată din resturi de pui sau vită, amestecate cu piele, grăsime, sare, fosfați și potențiatori de gust precum glutamatul monosodic.
Se adaugă cartofi prăjiți în ulei refolosit de zeci de ori, sosuri pline de sirop de glucoză-fructoză, maioneză industrială și ketchup cu sodiu ascuns.
Într-o singură porție de shaorma mare, primești tot pachetul: valul de sodiu care încarcă matricea, valul de fosfați care activează FGF23 și fură magneziu, valul de zahăr care forțează insulina, și grăsimile oxidate care aprind inflamația.
Burgerii de la marile lanțuri precum McDonald’s, Burger King sau KFC urmează aceeași logică industrială.
Carnea de vită sau pui nu provine de la animale crescute pe pășune, ci din ferme intensive, cu animale hrănite cu furaje concentrate și tratate cu antibiotice.
Chifla este pâine albă industrială, plină de agenți de afânare cu sodiu, adesea cu sirop de glucoză-fructoză adăugat pentru rumenire și gust.
Brânza topită de pe burger conține săruri de topire, fosfați și citrați de sodiu.
Sosurile sunt emulsii de uleiuri rafinate, zahăr și conservanți.
Cartofii prăjiți sunt tăiați industrial, prefierți și congelați, apoi prăjiți în uleiuri vegetale refolosite, care devin surse de grăsimi oxidate și produși pro-inflamatorii. Iar meniul se completează invariabil cu un suc carbogazos, cu acid fosforic și zahăr sau îndulcitori artificiali, care lovesc direct în echilibrul mineral și în microbiom.
Ceea ce deosebește fast-food-ul de produsele din supermarket nu este compoziția chimică, ci concentrația.
O masă la fast-food livrează într-o singură ședință ceea ce o dietă procesată obișnuită livrează într-o zi întreagă.
Sodiul dintr-un burger mare cu cartofi prăjiți și suc poate depăși cu ușurință doza zilnică recomandată.
Fosfații din carnea procesată și brânza topită lovesc rinichiul și sistemul hormonal.
Zahărul din suc și sosuri forțează pancreasul și creează dependență. Iar grăsimile oxidate din uleiul de prăjit alimentează inflamația sistemică.
Iar faptul că aceste mese sunt consumate de copii, uneori de două sau trei ori pe săptămână, le transformă din excepții în reguli.
Terenul biologic al unui copil care mănâncă frecvent fast-food nu mai are timp să se refacă între asedii.
Matricea lui se rigidizează, insulina lui rămâne sus, magneziul i se pierde, iar creierul lui devine dependent de vârfurile și prăbușirile glicemice.

CE SE ÎNTÂMPLĂ DUPĂ LUNI ȘI ANI DE ASTFEL DE MESE?
Corpul nu citește o singură masă ca pe o catastrofă. El compensează. Dar când acest asediu se repetă de trei sau patru ori pe zi, 365 de zile pe an, ani la rând, compensarea devine cronică. Și aici începe degradarea lentă a terenului biologic.
Matricea extracelulară devine o mlaștină rigidă. Sodiul legat de glicozaminoglicani se acumulează. Apa este atrasă și reținută.
Matricea se îngroașă, devine vâscoasă și opune rezistență mecanică.
Distanța pe care oxigenul trebuie să o parcurgă de la capilar la celulă crește.
Vasele limfatice, comprimate de această mlaștină, nu mai pot drena eficient.
Proteinele, metaboliții și lichidul stagnează. Terenul devine congestionat, rigid și prost ventilat.
Celulele intră în hipoxie, adică în lipsă de oxigen.
Oxigenul trebuie să difuzeze din capilar, prin lichidul interstițial, până la membrana celulară.
Într-o matrice sănătoasă, această distanță este mică și mediul este fluid.
Într-o matrice încărcată și gelificată, distanța crește și rezistența mediului crește.
Celula ajunge să sufere de hipoxie reală, chiar dacă sângele arterial este perfect oxigenat.
Aceasta este o problemă de transport, nu de sânge.
Stresul alcalin și terenul în derivă: În acest mediu stazic, sodiul nu doar că umflă matricea. El modifică și echilibrul chimic local.
Drenajul deficitar face ca dioxidul de carbon și produșii de degradare celulară să fie evacuați mult prea lent. Tampoanele naturale ale țesutului sunt depășite.
În anumite micro-nișe, pH-ul începe să devieze către un interval toxic, un stres alcalin invizibil care se adaugă la sufocarea hipoxică. Este un semnal de alarmă tăcut, dar extrem de puternic.
Pseudo-hipoxia și răspunsul celulelor stem: În acest mediu stazic, globulele roșii fragile se pot rupe local, eliberând fier liber. Fierul liber catalizează reacția Fenton, producând radicali hidroxil, cele mai agresive specii reactive de oxigen. Acești radicali oxidează direct enzimele care în mod normal ar distruge factorul de răspuns la hipoxie, HIF-1α. HIF-1α rămâne stabilizat chiar și atunci când oxigenul revine.
Celula intră într-o stare de pseudo-hipoxie moleculară: se comportă ca și cum ar fi în continuare sufocată.
Sub controlul HIF-1α, celulele stem adulte locale, a căror misiune fiziologică este să repare țesutul, intră într-un mod de avarie. Ele încep să ardă glucoza ineficient, producând masiv acid lactic. Dar acest acid lactic nu este un simplu deșeu toxic. Este o armă chimică defensivă.
Celulele stem simt stresul alcalin din jur și secretă acid lactic pentru a încerca să readucă pH-ul la o valoare compatibilă cu viața. În această luptă disperată pentru supraviețuire, ele nu doar că se adaptează, dar încearcă să-și repare mediul. Este exact misiunea lor de reparare, deturnată de un haos chimic fără precedent.
Senzorii mecanici intră în alertă permanentă: Celulele au antene moleculare numite integrine, care simt rigiditatea matricei. Când matricea este moale și elastică, senzorii mecanici numiți YAP și TAZ sunt inactivi. Când matricea este rigidă, YAP și TAZ se activează și intră în nucleu, unde pornesc gene de proliferare, migrare și rezistență la moarte. Într-o matrice rigidizată cronic, aceste semnale nu se mai opresc.
Nașterea tumorii: o reparare deviată, nu un accident genetic: În acest mediu ostil, hipoxic, rigid și aflat sub tirul încrucișat al stresului alcalin și oxidativ, celulele normale mor.
Dar celulele stem adulte locale, prinse în această mlaștină toxică, nu renunță la misiunea lor. Ele încearcă să repare. Însă o fac într-un mediu care le forțează să prolifereze pentru a supraviețui.
Ele preiau controlul și încep să remodeleze țesutul din jur.
Nu o fac pentru a cuceri corpul.
O fac pentru a-și crea o nișă în care pot supraviețui și își pot duce la capăt, oricât de deviat, misiunea de reparare. Aceasta este nașterea unei tumori maligne.
Nu o celulă care „înnebunește” întâmplător. Ci o soluție disperată la o problemă de teritoriu, pornită chiar de la celulele care ar fi trebuit să ne vindece.
Heterogenitatea tumorală: o hartă a bătăliei chimice: Iar rezultatul acestei lupte nu este o masă uniformă de celule identice.
Din acest moment, țesutul nu mai este o mlaștină pasivă, ci un câmp de bătălie chimică. Pe de o parte, stresul alcalin generat de sodiu macină structurile normale.
Pe de altă parte, răspunsul acid al celulelor stem încearcă să contracareze această derivă. Într-o zonă a tumorii domină încărcătura alcalină. În alta, acidul lactic a reușit să răstoarne balanța.
Clonele celulare care supraviețuiesc în fiecare dintre aceste microclimate sunt diferite, pentru că fiecare nișă selectează un alt tip de adaptare.
Oncologia clasică vede la microscop celule diferite și pune această diversitate pe seama unei „instabilități genetice” haotice. Dar heterogenitatea tumorală nu este o eroare genetică. Este o arhivă vie a războiului chimic pe care țesutul a fost forțat să îl ducă.
Schimbarea de paradigmă: Aici intervine o descoperire fundamentală. După zeci de ani de cercetări pe culturi celulare tridimensionale, Mina Bissell și echipa sa de la Berkeley au demonstrat un lucru care a zguduit oncologia clasică: celula canceroasă nu poartă în ea, în mod inevitabil, un destin malign ireversibil. În experimentele ei, celule canceroase mamare umane, cultivate pe o matrice extracelulară normală, și-au reversat parțial fenotipul malign și au început să se comporte din nou ca niște celule normale, chiar dacă păstrau mutațiile genetice (Bissell, „Why don’t we get more cancer? The role of the microenvironment”, 2011). Cu alte cuvinte, cancerul nu este o entitate străină căzută din cer. Este un răspuns celular extrem la un mediu extrem.
Cancerul ca măsură de protecție: Privind din această perspectivă, cancerul nu este o trădare. Este o măsură locală de protecție a țesutului. Un țesut aflat sub asediul constant al hipoxiei, al unui haos chimic pe două fronturi – alcalin și acid – și al stresului oxidativ, este un țesut care, dacă nu ar găsi o soluție, s-ar necroza haotic și și-ar elibera conținutul toxic în circulație, punând în pericol întregul organism.
Celulele stem care reușesc să se adapteze la acest mediu ostil nu o fac pentru a cuceri corpul.
O fac pentru a stabiliza local situația.
Ele creează o masă care, din punctul de vedere al țesutului, este o tentativă de a restabili o oarecare ordine într-un teritoriu haotic. Această tentativă este, desigur, profund maladaptivă și costisitoare pentru întregul organism. Dar ea nu pornește dintr-o intenție malignă.
Pornește dintr-o necesitate disperată de supraviețuire locală.
Și aici ajungem la o întrebare pe care mulți și-o pun, dar pe care puțini o explică pe înțelesul tuturor: dacă organismul este atât de inteligent, de ce nu se vindecă singur când omul începe să mănânce mai bine? De ce tumora nu dispare când stresul scade?
Răspunsul este simplu și dureros. Această capacitate de adaptare a fost construită în ani de zile de agresiune continuă. Ea nu poate fi oprită peste noapte doar pentru că am schimbat câteva mese. Țesutul a intrat în modul de avarie deoarece a primit constant semnalul că este sub asediu. Dieta procesată aducea zilnic valuri de sodiu, fosfați și zahăr care încărcau matricea.
Stresul cronic și somnul prost țineau cortizolul sus și goleau rezervele de magneziu.
Automedicația cu antiacide, diuretice sau laxative, luate fără să știe nimeni costul real, fura și mai mult din mineralele care ar fi putut ajuta la drenaj și relaxare. Iar suplimentele luate haotic, fără cofactorii necesari, păcăleau analizele fără să hrănească țesutul.
Atâta timp cât acest asediu continuă, chiar și într-o formă mai blândă, țesutul nu primește semnalul clar că pericolul a trecut.
Matricea rămâne încărcată.
Drenajul rămâne lent. Hipoxia persistă. Iar celulele adaptate la acest mediu nu au niciun motiv să renunțe la programul lor de supraviețuire disperată.
Ele nu știu că omul a început să mănânce mai sănătos de o lună.
Ele știu doar că mediul lor imediat este încă rigid, congestionat și ostil.
Cu alte cuvinte, nu poți să drenezi o mlaștină în timp ce torni în continuare apă în ea.
Nu poți să convingi un țesut că asediul s-a terminat dacă, zi de zi, îi dai același cocktail de sodiu ascuns, zahăr rapid, fosfați din aditivi și stres.
Deblocarea stazei și relaxarea matricei nu sunt un eveniment, ci un proces. Iar acest proces nu poate începe cu adevărat până când fluxul de încărcare nu se oprește și până când rezervele vitregite, magneziul în primul rând, nu încep să se refacă.
Cancerul nu a apărut pentru că organismul a înnebunit. A apărut pentru că a încercat să se salveze singur, într-un mediu care nu i-a dat pace.
Iar dacă acel mediu nu se schimbă, nici răspunsul țesutului nu are cum să se schimbe.
– va urma –

Autor: Vasilica Dima
Sursa: facebook.com

Share on Facebook

Tweet

Follow us