Părăsindu-şi pământurile, românii şi-au pierdut veşnicia!

Părăsindu-şi melegarul, romanii şi-au pierdut legea străbună pentru totdeauna ca măreaţă moştenire, tradiţie şi cult al nemuririi.
Părăsindu-şi străbunii, românii şi-au pierdut magia protecţiei divine inerentă ancestralităţii.

Conceptul „Eu cred” ca unică gândire este păstrarea meleagului ca plai şi răi.
Nu există o înţelegere diferită a conceptului de „Eu cred” sau a conceptului de „Eu sunt„.
Eu cred şi eu sunt există prin spaţialitatea geografică şi holografică a patrimoniului strămoşesc.
Eu cred şi eu sunt, spirtualizate, sunt deposedate de esenţă şi de consistență în absenţa dovezii, eu sunt român. Dovada că tu eşti, este român.

În esenţă, cuvântul român reprezintă întreaga istorie evenimenţială de la primul neam de apartenență.
Dacă eu sunt altceva, indiferent ce, de exemplu, eu sunt iubire infinită, atunci cu adevărat m-am auto-deposedat de ceea ce sunt.
Ceea ce cred este validat de ceea ce sunt şi ceea ce sunt sunt strămoşii mei, copii mei şi pământul în care m-am născut.
Dacă eu cred în altceva, atunci eu sunt altceva, orice altceva care evident îmi anulează identitatea şi meleagurile, genetica, bogăţia, spaţiul, ţara şi viitorul.
Nu există nimic în afara pământului, cu care să dovedeşti că eşti.
România există exclusiv în spaţiul românesc denumit regie pentru regnul neamurilor trace.

Nu există nimic în afara istoriei, în absenţa căreia eşti incapabil să dovedeşti că eşti.
Nu există instrument în afară limbii din spaţiul geografic ancestral cu care să dovedeşti că eşti.
Eu sunt, conceptual vorbind, ca sintagmă, este o oberatie în abstract deoarece tu nu exişti decât prin părinţii tăi, prin străbunii tăi şi prin istoria milenară, prin istoria de la zămislirea neamului.
Eu sunt este o indentitate obținută din entitatea neamurilor.
Noi ne dovedim a fi ceea ce suntem prin materie şi prin cuvânt.
Ştii, toate trebuiau să poarte un nume şi prin denumire noi dovedim că suntem aparţinători!
Într-o ţară în care limba se defineşte ca etimon necunoscut sau ca preluare din alte limbi, într-o ţară în care nu avem prin ce să ne dovedim unii altora că suntem pe veci aici stăpâni, într-o ţară în care nici pământurile dar nici cuvintele nu ne mai aparţin, într-o astfel de ţară, nici poporul nu există.
De aceea, noi ca popor, împreună cu limba străbună, cu spaţiul sacral delimitat de ancestralitatea codurilor neurolingvistice, cu spaţiul sacral delimitat de ancestralitatea artefactelor, delimitat de rune şi de pietrele care rostesc adevărul despre noi ca genetică şi identitate, împreună cu istoria de la zămislire, de la ocrotitori, cu patrimoniul spaţio-temporal carpatic, danubian şi pontic, împreună cu amintirile străbunilor păstrate ca datina şi taină, noi ca popor, împreună cu toate dovedim apartenența genetică la trecutul nostru.
Un popor deposedat de trecut, adică de istorie evenimenţială, de limbă, de datină, de patrimoniu, nu există.
Din cel moment, dacă nu există nimeni care să se identifice cu toate acestea, nu există identitate şi continuiate.

Evul mediu întunecat aduce la anul 1200 catolihia, iniţial ca schismă și cruciade şi, apoi, prin impunerea ca unică doctrină Vaticanul, într-un spaţiu sacralizat de Zalmoxis şi învăţătura Kogayonului încă din 540 î.H.
Kogayonul zalmactian aşază toate înfiruirile necunoascute în cursul lor de la însufleţitorul Ko astfel împuternicit.
Ceea ce înseamnă că, în esenţă, Kogayonul reprezintă o învăţătură spirituală mai presus decât orice religie şi, care, avea puterea să cuprindă toate religiile existente într-o singură concepţie.
Kogayonul introduce pentru prima dată noţiunea de creştinism care se dovedeşte ca înemeuirea pe înfăţişarea stării de creaţie, adică dezvoltarea neamurilor pe cursul lor de la Kreație.
Ortodoxia este strategia catolihiei şi cine se exprimă astăzi că piatra de temelie a poporului român este ordoxia, reduce existenţa nemurilor din melegarul carpatului la 1000 de ani în condițiile în care runele din Peștera Ialomicioareai ne atestă de la 14.000 î.H.
Piatra de temelie a poporului român este ştiinţa de conservare a cuvântului în spaţiul românesc, ştiinţă care se construieşte din perioada pre-creștină şi care se defineşte ca strategie de sfinţire a neamurilor altădată atlante, altădată vlahe, astăzi române.
Acesta este tezaurul poporului român, pe care poporul român trebuie să-l păzească cu sfinţenie pentru a dăinui ca nație în istorie.

Autor: Gabriela Braniște
Sursa: facebook.com

Share on Facebook

Tweet

Follow us