Paradoxul politicienilor – au datoria de a stârpi corupția, dar ajung să fie… parte din ea!
PENTRU UNII MUMĂ, PENTRU ALȚII CIUMĂ
Discursul politic e un teren minat al democrației: pe jumătate agora, pe jumătate arenă.
Ceea ce pentru unii e „muma” libertății, pentru alții e „ciuma” responsabilității pierdute.
În fond, libertatea de exprimare nu e un drept de a vorbi oricum, ci o obligație de a vorbi cu sens. Iar sensul se rupe, exact acolo unde cuvântul începe să incendieze.
Politicienii se mișcă într-un paradox: trebuie să spună totul, dar să nu spună nimic. Au datoria de a tulbura corupția, dar ajung să fie parte din ea.
Când un lider folosește cuvântul ca instrument al reflecției, libertatea devine scutul democrației.
Când îl folosește ca armă, aceeași libertate devine o mască sub care se ascunde violența.
Limita libertății de exprimare nu e o linie trasată pe hârtie, ci o frontieră morală, invizibilă, dar ușor de simțit, când e depășită. Ea se află acolo unde intenția nu mai e să convingi, ci să anihilezi; unde argumentul devine insultă, iar retorica devine o formă de dominație.
Într-o lume saturată de microfoane, libertatea de a vorbi a devenit ca un mestecat continuu de chewing gum.
Pentru că discursul politic, în esență, nu e despre cine vorbește mai tare, ci despre cine are ceva de spus, fără să distrugă ceea ce ar trebui apărat: demnitatea dialogului.
Eu propun să nu mai intre nimeni în emisiuni, fără reguli clare.
Ca să nu fie câte un dosar penal pentru fiecare podcast.
Sau e și aici cu dosare doar pentru unii, selectați de „algoritm?”😉
Până la urmă, cine se teme de cine?
Justiția de politic sau politicul de justiție?
Autor: Dana Macsim
Sursa: facebook.com
