Paparuda si Caloianul: ritualuri ancestrale ale Verii
Paparuda si Caloianul sunt doua obiceiuri romanesti strans legate de cultul recoltei, pentru ca presupun invocarea ploii, atat de necesare cresterii granelor. Ele fac parte din acea categorie a „obiceiurilor de peste an”, care nu sunt legate de date fixe, ele putand fi practicate, in functie de necesitati. Aceste ritualuri, de cele mai multe ori, au caracter magic, fiind introduse alaturi de poezia de incantatie.
Paparuda si Caloianul sau Scaloianul sunt cele mai cunoscute obiceiuri din aceasta categorie si beneficiaza de un text poetic mai bine conturat care include mitul, cotidianul si ritualul, alaturi de poezia insasi.
Intr-o perioada mai indepartata, aceste obiceiuri se practicau la anumite date ale primaverii, de pilda, intre Pasti si Rusalii, in zilele de marti si joi, dar si in afara acestor date, in perioade de secete indelungate, cand lipsa ploii se cerea invocata.
Textele poetice contin simboluri repartizate intr-o structura compozitionala care implica: o invocatie, in care un vers se repeta obsesiv: ,,Paparuda, ruda’’, ,,Caloiene iene’’; o rugaminte formulata pe un ton imperativ, de fapt, mai mult o porunca: ,,Du-te- n cer si cere / Sa deschida portile / Sa sloboaza ploile…’’; motivarea cererii – care are un caracter practic, determinat de nevoile colectivitatii: ,,Ca sa creasca granele, / Creasca cucuruzule. // Rodu sa rodeasca, / Gazda sa traiasca’’.
Formele de practicare sunt in functie de zonele folclorice. In general, se constituie grupuri mici de fete, dintre care una, imbracata sumar (cea mai pura, ca o garantie a eficientei ritualului), isi acopera corpul cu frunze verzi, in cele mai multe zone cu frunze de boz, astfel mascata sa fie condusa de mana. Trec pe la curtile gospodarilor unde canta versuri prin care se invoca ploaia iar paparuda schiteaza un dans sumar, din pasi sariti, pe ritmul batailor din palme al cortegiului. Gospodinele ies cu galeata cu apa cu care uda paparuda, gest care, prin similitudine, ar urma sa dezlantuie ploaia.
Caloianul sau Scaloianul – cum mai este denumit (uneori si ienele) – este tot un obicei de invocare a ploii, dintr-un anume punct de vedere el putand fi asociat cu vechea conceptie in legatura cu zeul oriental al naturii, care moare si invie.
In timp de seceta prelungita, copiii confectioneaza un chip de om din lut, simbolizand probabil mortul (seceta), pe care il asaza intr-o cutie (drept sicriu), il bocesc, si cu un cortegiu de copii (preot, tot copil) cu flori si lumanari ii dau drumul pe o apa curgatoare sau pe o balta, rostind invocatia: ,,Caloiene – iene, / Du-te-n cer si cere / Sa deschiza portile, / Sa sloboaza ploile / Sa curga ca garlele, / Zilele si noptile, / Ca sa creasca granele. / Caloiene – iene, / Caloiene – iene…’’
In toate comunitatile arhaice, exista obiceiul imbunarii zeilor prin oferirea periodica a cate unei ofrande umane. Caloianul este cel care intruchipeaza cel mai bine pentru tinuturile romanesti acest mit orphic al fiintei jertfite. Obiceiul, considerat un joc de copii, este, in fond, un stravechi ritual magic de invocare de ploii.
