Palmele Occidentului ne d’Or
Cea de-a 50-a editie a Festivalului de la Cannes a adus unui regizor roman cea mai inalta distinctie europeana la care poate visa un cineast. Visarea este, probabil, cea mai corecta atitudine la care e redus un manuitor de camera din Romania, al carui film ajunge sa fie nominalizat pe Croisette, echivalentul francez al Teatrului Kodak ce gazduieste festivitatile Oscar.
Primii vinovati de slabele sperante cu care Cristian Mungiu s-a prezentat cu filmul sau la Cannes sunt specialistii in cinematografie din tara. Singurii acare vazusera proiectul lui Mungiu (intamplator fratele mai cunoscutei Alina Mungiu) fusesera diriguitorii trebilor in cinema-ul romanesc, multi dintre ei aflati intr-un juriu ce a decis finantarile de la stat pentru diversele creatii in devenire. Pelicula pe care expertii de la Cannes au considerat-o demna de Palme d’Or, ce mai ravnita si mai onorabila apreciere la care jinduiesc regizorii de pretutindeni, se clasificase abia pe locul patru in topul intocmit de catre impartitorii de fonduri din Romania. Filmul lui Mungiu, care a marcat o premiera in patria filmului din Franta, intrununind deopotriva preferintele presei si pe cele ale juriului, fusese devansat la noi de proiectul depus de nemuritorul Sergiu Nicolaescu, pentru continuarea aventurii cinematografice a comisarului Miclovan. Si asta in coditiile in care juriul romanesc numarase si cativa reprezentanti ai noului val de critici si creatori din cinematografie. Dac-ar fi votat doar dinozaurii din sistemul de celuloid, praful s-ar fi ales de proiectul lui Mungiu. Si asta intr-o clipita de vot, desi filmul are un nume ce dureaza mai mult: „4 luni, 3 saptamani si 2 zile”.
De la Ion Popescu-Gopo incoace, si atunci pentru scurt-metraj, Occidentul nu ne-a mai mangaiat pe crestet cu Palme d’Or. E drept ca in ultimul timp, au mai fost ceva delicateturi tactile in favoarea regizorilor romani. Chiar la aceasta editie a Cannes-ului, regretatul Nemescu, ucis intr-un accident de masina, a castigat sectiunea „Un certain regard” cu ultima sa creatie. Catalin Mitulescu, Cristi Puiu, Corneliu Porunboiu, sunt alte cateva nume pe care Occidentul cinefil s-a obisnuit sa le pronunte cand vine vorba de excelenta filmului in general si a celui romanesc in particular.
N-o fi chiar intamplator ca Palma de aur o primim gratie unor creatori de fictiuni, dupa ce incasam de 17 ani din partea Vestului tot soiul de scatoalce din metale din cele mai ignobile, pentru prestatiile noastre cat se poate de reale. Patrie de lenesi si infractori, paradis al exploatatorilor de copii, infern al disponibilizatilor din toate industriile posibile. Stegulete rosii, amenintari cu clauze de salvgardare, ratinguri de tara in cadere libera. Toate au fost – si chiar mai sunt – palme ce care occidentalii ni le trag peste fata, atunci cand nu se marginesc sa ne bata doar obrazul. De la dosurile de palma incarcata de inele de familie ale baronesei Emma Nicholson la labe grele de industriasi si finantisti, am tot incasat. Ultima palma vine discret de la verii de sange latinesc din Italia. Inainte ca autoritatile sa fi aflat ceva oficial, italienii vor sa ne trimita pachet deseurile menajere pe care nu sunt in stare sa le proceseze la ei. S-or fi gindit oamenii ca, la cate gunoaie le-am trimis si noi lor, sunt indreptatiti sa ne returneze si ei cate ceva.
E prima data cand Palma asta e de Aur. Si e mai usoara ca un fulg.
Vifor Rotar
