Oligarhia financiară mondială a schimbat cursul secolului XX și a lumii o direcție energetică ce le asigura controlul!
Se spune că, la începutul secolului XX, lumea a fost împinsă pe o direcție energetică din care nu s a mai întors niciodată. În spatele cortinei, acolo unde deciziile nu se iau în lumină, ci în camere închise, ar fi existat un plan: să se construiască o lume dependentă de petrol, de conducte, de rafinării și de un flux energetic controlat de câteva centre de putere.
În această viziune, scarcitatea(raritatea) nu era o realitate, ci un instrument. O iluzie atent întreținută pentru a menține populația într un permanent „nu ajunge”.
Între 1890 și 1920, însă, America trăia o altă poveste. O poveste a inventatorilor independenți, a visătorilor care lucrau în garaje, în hambare, în ateliere improvizate.
Era epoca în care electricitatea atmosferică, câmpurile electromagnetice, frecvențele rezonante și descompunerea apei în hidrogen nu erau idei marginale, ci frontiere ale unui viitor posibil.
Unii dintre acești pionieri credeau că energia nu trebuie extrasă din pământ, ci din aer, din apă, din structura însăși a naturii.
Ei visau la o lume în care fiecare casă, fiecare vehicul, fiecare comunitate își producea propria energie, fără dependență, fără monopol.
Dar tocmai această libertate era amenințarea supremă pentru imperiul petrolier care începea să se ridice.
Un imperiu construit pe resurse finite, măsurabile, taxabile.
Așa a început un război tăcut.
Patente cumpărate și îngropate în sertare(vezi Tesla – n.r.) care nu se mai deschideau niciodată.
Inventatori discreditați, cumpărați sau reduși la tăcere.
Universități remodelate pentru a preda o singură versiune a termodinamicii, una care excludea orice idee de energie abundentă sau neconvențională.
Motorul pe benzină, devenit simbolul progresului, nu fusese proiectat pentru eficiență maximă, ci pentru consum constant.
Pentru dependență.
Pentru un ciclu economic care să nu se oprească niciodată.
Decenii mai târziu, în anii ’80 și ’90, numele lui Stanley Meyer avea să reaprindă aceeași flacără.
Meyer susținea că a creat o celulă de combustibil capabilă să descompună apa folosind frecvențe rezonante, cu un consum electric infim.
A condus un vehicul alimentat doar cu apă și a refuzat sume uriașe pentru a și vinde invenția.
Povestea spune că a murit brusc, după o întâlnire, strigând că a fost otrăvit. Laboratorul i a fost golit în câteva ore, iar reputația i a fost pulverizată în spațiul public.
Dar Meyer nu fusese primul.
În 1916, Louis Enrich demonstrase un catalizator care permitea arderea apei într un motor clasic.
Henry Ford însuși ar fi fost interesat. Totuși, Enrich a sfârșit ruinat, calomniat și închis.
În 1917, John Andrews prezentase un aditiv care transforma apa – chiar și apa de mare – într un combustibil exploziv pentru nave.
Marina americană fusese impresionată. Apoi Andrews a dispărut fără urmă.
Companii-paravan care cumpărau patente doar pentru a le face să dispară.
Mii de invenții blocate prin ordine de secretizare, invocând securitatea națională.
Universități finanțate pentru a ridica ziduri dogmatice în jurul conceptelor de „over unity” și energie din apă, declarându le imposibile înainte ca ele să fie cu adevărat investigate.
Concluzia este amară: omenirea trăiește pe ruinele unui viitor care i a fost furat.
Un viitor în care energia ar fi putut fi abundentă, curată, descentralizată. Un viitor în care apa, aerul și forțele naturale ar fi putut alimenta lumea fără dependență și fără monopol.
Iar acum, a venit timpul ca aceste cunoștințe pierdute să fie scoase din arhive, din sertare, din uitare.
Este timpul ca povestea să fie spusă din nou.
Sursa: Lumina Adevarului
