O istorie pe care-am trăit-o și pe care n-o știm
Stăteam eu așa liniștit într-o seară, când a început să-mi blincăne messengerul de Facebook. Onofrei. Natalia Onofrei. Fără introducere, îmi spune că-i iese cartea și că vrea să i-o citesc. Ok, îi răspund, trimite-mi-o pe mail. Acum, sincer să fiu, când văd cum a crescut teancul de cărți necitite, numai să mai vină cineva să încerce să se bage prin față n-aveam chef. Dar cu Natalia povestea e complicată.
Pe ea o știu de pe facebook unde, în buna tradiție neaoșă, inițial ne-am înjurat. Nu știu de ce. După care ne-am împrietenit. Ea povestea într-un mod aparte întâmplări, trăiri, evenimente din viața de zi cu zi. Interesante, extrem de interesante! Și bune, scrise cu nerv, care te țineau în priză. Lumea a început să i le citească. Inclusiv subsemnatul. Și, pentru mine, aici s-a închis treaba. Pentru ea însă nu. S-a gândit că ar fi o treabă să le grupeze într-o carte. A făcut-o, după care a căutat o editură. Ehei, să găsești o editură care să te publice e treabă complicată. Numai telectuali pe-acolo. Și uite-așa, amânată ba de unu’, ba de altu’, a luat taurul de coarne, hotărând să-și publice cartea în regie proprie. Și-a luat femeia ISBN și, după ce s-a trezit cu mormanul de cărți în spate, pune-te să le vinzi!
Cam asta e pe scurt povestea primei sale cărți, „În numele tatălui”, o carte despre care aș fi vrut să scriu la momentul apariției, dar pe care, luat de val, am ratat-o. Cartea a fost un succes absolut.
Lumea a văzut o față a satului pe care n-o știa. Și uite-așa, din gură-n gură, s-a tot dus vestea despre cartea pe care și-o publicase pe cont propriu, transformând-o într-un fenomen.
Acum vine povestea noii ei cărți, Bejenii. Când am deschis mailul primit m-a bulversat. Cartea are vreo 700 de pagini. Frățioare, mi-am spus, femeia asta-i nevorbită. Și, seară fiind, m-am apucat să citesc pe monitor. Obosit, ba citeam o frază, ba săream trei că mi se închideau ochii. Îmi zic, hai că n-am chef. Dar s-o transfer totuși în reader că poate, cine știe, mi-oi găsi timp s-o citesc. Și-acolo părea sortită a se pune praful pe ea.
Doar că soarta ține mereu cu unii. Am intrat într-o perioadă cam nebună de tracasare, cu drumuri multe, negocieri, așteptări, tensiuni etc.. Mergi colo, schimbă avionul, du-te în partea cealaltă, stai prin aeroport, așteaptă-l pe X, stai după Y s.a.m.d.
Ce mai, o spirală nebună care te face să ajungi noaptea la hotel, unde-ți țiuie urechile de singurătate, dar oboseala îți curmă inclusiv dreptul la reverie. Și uite-așa, stând eu în așteptarea unei curse, am început să mă joc cu ebook reader-ul. De unde mi-a sărit în ochi cartea lui Onofrei. Hai să-i mai dau o șansă, zic eu. Și uite-așa m-am apucat s-o citesc.
În primele câteva pagini, sunt întâmplări de pe la țară care m-au făcut să cred că și-a rescris cartea anterioară. Sincer, n-aveam chef de povești despre fete nemăritate care rămân borțoase și altele asemenea. Însă e vorba doar o prezentare a personajelor deoarece, după acest pasaj, cartea realmente decolează. Nu-i vorba doar de dinamica acțiunii, controlată extrem de bine, ci de povestea în sine, cunoscută parțial de fiecare, dar despicată în patru de Natalia într-un mod remarcabil.
Povestea mirajului Occidentului, care i-a făcut pe mulți să încerce să facă orice pentru a ajunge pe tărâmul făgăduinței sale. Convoaiele ilegale, întâmplările din timpul „migrației” sunt descrise cu atâta naturalețe încât ai impresia că te afli acolo.
Cunosc mulți oameni care-au practicat „sportul ilegal” al migrației incipiente. Unii s-au dus pentru muncă, alți pentru a „face orice”. Am cunoscut de la zilieri care munceau robotic, efectiv ca nebunii, până la șmecheri mai mici – ocupându-se cu furturi din buzunare – sau mai mari, care-au organizat benzi infracționale extinse. Lumea emigrantului estic este extrem de mare și diversificată, are în ea povești fascinante.
Când am ajuns în carte la tentativa unui grup de trecere ilegală spre Italia, mi-am amintit multe povești pe care mi le spuseseră oameni care trecuseră prin aceleași experiențe.
În esență toate sunt la fel, în detalii însă diferite. Și, ca la fiecare povestire de acest tip, cele din cartea Nataliei m-au ținut la fel de tensionat, făcându-mă să mă confund cu personajele.
Apoi vin întâmplările de-acolo, exploatarea, acomodarea, limba, câștigarea independenței, și tot felul de probleme care mai de care mai grave. Dublate de veștile din țară, unde timpul curge în alt ritm, dar creează probleme la fel de mari, care se acumulează. Puțini oameni au habar ce înseamnă să muncești până la epuiza pe câțiva bănuți pe care să-i trimiți în țară. Puțini își imaginează că există stări dincolo de epuizare, trăite din plin de acești oameni. Stări care sunt impecabil zugrăvite în carte.
Există o gingășie cu care autoarea își tratează personajele. Simți că suferă odată cu ele și că, uneori, încearcă să le protejeze, asemeni unei mame. Probabil asta vine de la propria-i bejanie în care, fără doar și poate, s-a lovit de elemente similare, poate nu chiar atât de radicale, dar, în mod sigur, capabile să te dărâme. N-ai cum să nu simți o anumită „alianță” între autor și personajele sale, alianță care simți că e menită a le mai ușura din suferințe. Acțiunea e extinsă, complexă și bine pusă la punct. Mai mult, cartea e extrem de bine documentată. Niciodată nu bate câmpii, ci prezintă informațiile cu atâta claritate și precizie încât te întrebi de unde naiba a reușit femeia asta să le afle pe toate. Numai o muncă temeinică de documentare putea ajunge la asemenea rezultate. Însă, dincolo de aspectele care țin de acțiune, stil sau documentare, țin să spun ceea ce am simțit citind cartea. Un element probabil mai important decât cartea în sine.
La sfârșitul comunismului am avut multe dezamăgiri. Una dintre ele – cel puțin pentru mine – a fost aceea când am constat că întreaga „literatură de sertar” – despre care se tot vorbea pe la Europa Liberă – era efectiv inexistentă. Cum e posibil ca o perioadă cu atâtea tragedii să nu lase urmă în literatură?
Răspunsul aveam să-l constat pe măsură ce m-am maturizat. Cum să lase în condițiile în care românul e adaptabil? A înțeles care-i treaba și, ba cu un compromis, ca cu un „să trăiți!”, a căutat să-și încropească, în măsura posibilităților, o existență cât de cât decentă. Nu prea și-au pierdut oamenii timpul cu dizidența decât cei de pe la începutul regimului, care chiar au luptat cu îndârjire, până au fost eliminați.
După care a intrat în acțiune sfânta lege a compromisului care le-a ocupat tuturor timpul. Ceilalți, de pe la sfârșitul regimului, n-au fost dizidenți, ci „angajați pentru a fi dizidenți”. Și-au făcut o meserie din asta și, cu mici excepții, au profitat de ea după.
Situația e oarecum similară cu tranziția. În ciuda tuturor nenorocirilor care ne-au lovit, lipsește cu desăvârșire o literatură a tranziției. Nu avem cronicari care să lase scris ce s-a întâmplat aici sau aiurea căci istoria noastră de după căderea comunismului s-a scris nu doar în țară ci și în afara ei. Puțini sunt conștienți de fenomenul care-a cuprins întreg Estul Europei, care i-a marcat(sau deturnat, că încă nu mi-e clar) destinul. Istoria fostelor țări comuniste nu s-a mai desfășurat strict în interiorul granițelor lor, ci inclusiv prin mlaștini puturoase ale Occidentului, pe centurile orașelor, prin zonele rău famate, dar și prin cele normale sau, de ce nu?, pentru unii, prin zonele rarefiate ale puterii. Sunt numeroși vectori care-au influențat viețile esticilor, dar pentru care nu s-a găsit cineva să scrie istoria, s-o pună pe hârtie pentru a le rămâne o mărturie celor care vor veni după noi.
Dincolo de meritele cărții „Bejenii”, eu unul vreau să-l subliniez pe acesta, anume de „roman al tranziției” sau, dacă vreți, „al diasporei”. Nimeni până acum nu și-a rupt din timpul său ca să aștearnă frust evenimentele demente prin care-am trecut. Prea ocupați cu bănuțul, prea fascinați de lucirile sale înșelătoare, ne lăsăm mânați de jocul său absurd, ratându-ne timpul și viața. Este, dacă vreți, povestea pe care Natalia o așterne cu talent și dăruire, o poveste pe care vă îndemn s-o descoperiți.
Doar că și-aici e o încercare. Ca să luați cartea, trebuie s-o contactați pe Natalia Onofrei pe messengerul Facebook, să-i dați detaliile și să stabiliți cum intrați în posesia cărții. Din ce văd eu, femeia asta ține cu tot dinadinsul să-și cunoască cititorii, altfel nu-mi explic de ce n-a găsit o modalitate mai simplă de distribuție a cărții. Mă rog, problema ține strict de logistică, dar probabil are și ea logica sa.
Pun punct aici, îndemnându-vă din nou să descoperiți elementele neștiute ale istoriei pe care-am trăit-o în toți acești ani. Spor la lectură!
Autor: Dan Diaconu
Sursa: trenduri.blogspot.com
