O falsa tragedie maghiara:Tratatul de pace de la Trianon !

O falsa tragedie maghiara:Tratatul de pace de la Trianon !

0 279
 
                (Inca o tema de analizat la apropiatul Congres UDMR)
 
În 4 iunie1920, în Parlamentul de la Budapesta,toti alesii s-au ridicat premeditat,la un moment dat în picioare şi au repetat la comanda cuvintele: „Nu, nu, niciodată !”
Cuvinte ce aveau să devină apoi, deviza iredentismului şi revizionismului horthyst. Acel moment, a fost urmat de un altul: înfiinţarea „brigăzilor de luptă”, formate din tineri înrolaţi benevol. Ţelul lor, trebuia să fie „învierea Ungariei Milenare”. Prima brigadă, a primit,tot simbolic, numele Sfântului Ştefan. Cel care a înmânat drapelul de luptă, a fost arhiducele Iosif, care a adresat atunci următoarele cuvinte: „Doresc ca acest drapel să-l împlântaţi cât mai curând pe crestele Carpaţilor Transilvaniei, de asemenea pe crestele Carpaţilor nordici, şi să-l duceţi cât mai glorios până în Adriatica.”[1]
Ei bine, cauza a reprezentat-o semnarea Tratatului de Pace de la Trianon., în ziua în care a fost ratificat Acest tratat recunoştea intre altele , unirea la România a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului .Tratatul a intrat în vigoare la 26 iunie 1921. El a făcut dreptate istorică în litigiul României cu expansionismul şi extremismul maghiar,dar si in intreaga Europa Central-Europeana.
Ziua în care s-a semnat Tratatul de Pace de la Trianon, a fost proclamată de către oficialităţile maghiare de atunci,ca intr-o opereta lacrimogena , zi de doliu naţional. declarand că au semnat tratatul, Ungaria fiind silită de împrejurări,.
Trebuie specificat aici că „ura” împotriva Tratatului de la Trianon, precum şi a celorlalte tratate din sistemul de pace de la Versailles, nu caracterizeaza întreaga naţiune maghiara, ci doar  oligarhia revizionista  „păgubită” de teritorii întinse pe care le socoteau ale ei pe vecie. De aceea, nu trebuie acuzat întregul popor maghiar pentru ingerinţele şi atrocităţile comise de-a lungul timpului, de anumite forţe iredentiste. Marele poet maghiar Ady Endre spunea:„popoarele nu se urăsc unele pe altele”, decât în măsura în care ele sunt induse în eroare, de falşi conducători. Istoria  demonstrează  că multe din nenorocirile care s-au abătut asupra Ungariei, s-au datorat în exclusivitate nobilimii ungare. Avidă de îmbogăţire, ea a dat dovada unei cruzimi greu de imaginat faţă de cei care îi munceau pământurile. 
De-a lungul timpului, nu puţini au fost oamenii politici şi diplomaţi, care au atenţionat  conducerea Ungariei  şi opinia publică, de pericolul pe care îl reprezintă extremismul maghiar.
După capitularea necondiţionată a Germaniei, la 11 noiembrie 1918, guvernul Ungariei de atunci, ignorând Armistiţiul de la Belgrad încheiat cu Puterile Aliate, în baza căruia trebuia să-şi retragă trupele în teritoriul strict naţional, şi persistând în visul himeric al „Ungariei Mari” până în martie 1919 ,a cedat de bună voie puterea bolşevismului în Ungaria. Astfel, guvernul comunist de la Budapesta a decretat mobilizare generală, declarând că se află în stare de război cu „toate statele vecine de la care are ceva de revendicat”[2].
Între Bela Kun (devenit comisar al poporului pentru afacerile străine) şi Vladimir Ilici Lenin, a fost interceptată o telegramă, ce conţinea „un modus vivendi ungaro-sovietic privind situaţia României”[3].
Însă pericolul unei eventuale uniri a forţelor militare ungare şi sovietice, viza nu numai ţara noastră, ci şi Cehoslovacia şi Iugoslavia. Republica Ungară a Sfaturilor, nu recunoştea Armistiţiul de la Belgrad solicitand populatiei apărarea şi conservarea  statului maghiar creat de regele Ştefan I.
La 20 iulie 1919, armata maghiară a realizat primul atac asupra trupelor române aflate la est de Tisa. În acest context, s-a produs contraofensiva Armatei române. Ofensiva a venit la timp, oprind astfel, avântul pe care începuse să-l ia mişcarea comunistă din Ungaria. Iar, reprezentantul Italiei la Conferinţa de Pace, T. Tittoni, constata: „atacul armatei ungare era o violare categorică a armistiţiului”[4].
Cu acceptul Puterilor Aliate şi Asociate, Armata română a zdrobit bolşevismul în Ungaria, protejând această ţară şi populaţia ei de masacrele comuniste. Campania Armatei române în Ungaria în 1919, a fost o campanie pentru „liniştea Europei”, ameninţată atunci de extinderea bolşevismului. Şi astfel, prin jertfa de sânge de încă un an a militarilor români, după încheierea războiului mondial, dar şi prin plebiscitul de la 1 Decembrie 1918, a fost recuperat întreg teritoriul naţional românesc, pe care Ungaria şi l-a alipit samavolnic. Iar actul Unirii, a fost recunoscut apoi de Conferinţa de Pace de la Paris, fiind parafat prin Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920.
Ar trebui spus aici, că o mare parte de vină în declanşarea conflictului româno-ungar, o poartă  Marile Puteri, mai precis Consiliul Miniştrilor de Externe, fiindcă ţara noastră nu a fost invitată la negocierea armistiţiului de la Belgrad, unde s-a hotărât linia de demarcaţie dintre România şi Ungaria. 
Ea a alimentat speranţele revizioniştilor maghiari, în vederea menţinerii unei părţi cât mai mari din teritoriile încorporate în trecut de Ungaria. Iar în problema reparaţiilor de război, România a fost încă odată nedreptăţită. Prin Acordul de la Spaa (din 16 iunie 1920) şi apoi Conferinţa de la Londra (din martie – mai 1921), sau fixat doar la 1,3 miliarde mărci aur, suma ce s-ar fi cuvenit ţării noastre, pentru efortul său militar din timpul războiului. Asta în timp ce „Campania din Ungaria” a costat statul român peste 23 de miliarde de lei şi peste două miliarde de coroane. Negocierile de pace cu Ungaria, nu au fost deloc simple. Delegaţia ungară a înaintat mai multe memorii conducerii Conferinţei, oamenilor politici din ţările aliate. Totodată, în presa internaţională au fost strecurate numeroase articole prin care era contestat dreptul la autodeterminare al popoarelor independente, cerându-se menţinerea „Ungariei Mari”.
Delegaţia maghiară prezentă la Conferinţa de Pace, a confundat în mod deliberat dreptul istoric cu dreptul strâmb al forţei, al cuceritorului istoric. Invocând în mod eronat chipurile „un mileniu de stăpânire” al Ungariei asupra unor teritorii nemaghiare, s-au străduit până în ultima clipă să convingă pe delegaţii prezenţi la Paris, că s-ar face o mare nedreptate ţării , prin… revenirea în graniţele ei strict naţionale.
I-a răspuns în spiritul dreptului naţiunilor, preşedintele Conferinţei de Pace, Alexandre Millerand (atunci şi preşedinte al Franţei), cu un cuvânt elocvent: „O stare de lucruri chiar milenară nu are temei să dăinuiască când s-a constatat că e contrară dreptăţii. […] După matură chibzuinţă, Puterile Aliate şi Asociate au decis să nu modifice pe nici un punct, clauzele teritoriale conţinute în condiţiile de pace. Dacă s-au hotărât la aceasta, cauza este că s-au convins că orice modificare a fruntariilor fixate de ele ar aduce inconveniente şi mai grave decât acelea pe care le denunţă delegaţia ungară. Voinţa popoarelor s-a exprimat în zilele de octombrie şi decembrie 1918, când dubla monarhie s-a năruit şi când populaţiunile de mult timp oprimate s-au unit cu fraţii lor italieni, români, iugoslavi sau cehoslovaci. Evenimentele care s-au produs de la această epocă constituie tot atâtea mărturii noi despre sentimentele naţionalităţilor pe vremuri subjugate sub coroana Sfântului Ştefan.[5]   Delegaţia maghiară, prezentă la Conferinţa de Pace, a fost extrem de numeroasă. Astfel, pentru susţinerea cauzei lor, la Paris s-au deplasat 7 comisari generali, 6 comisari simpli, 38 de experţi (cei mai mulţi specialişti în problema românească), 6 consilieri politici, 14 secretari, 1 secretar general şi 2 secretari ajutori. Materialul documentar a fost cuprins în patru volume, tipărite pe două coloane. Primul volum avea 661 de pagini, al doilea 585 pagini, al treilea 418 pagini, iar al patrulea conţinea un număr mare de hărţi. În prefaţa lucrării, se spunea,exagerandu-se grosolan: „Această lucrare este un tezaur unic al ştiinţei ungare. Niciodată nu a apărut o lucrare similară. Ar fi imposibil să se facă una la fel în viitor. Este o lucrare standard, izvor constant pentru istoricii viitorului.”[6]
Aceste precizări se cereau făcute, pentru că şi astăzi, după atâţia ani, propaganda maghiară revizionistă, se susţine că problema graniţelor Ungariei n-a fost dezbătută serios.
Din această cauză, Ungaria a fost pusă în faţa unui fapt împlinit, Tratatul de la Trianon fiind în realitate,… un dictat. „Azi putem declara în mod unanim că Dictatul de la Trianon a fost extrem de nedrept, a rănit trupul ţării şi a rănit naţiunea.”[7] – a afirmat în luna iunie 2001!!, ministrul ungar Harrach Peter, la manifestarea ţinută la monumentul „Trianon” din localitatea Zebegeny. Acelaşi ministru a mai subliniat apoi, că prevederile statului special cu privire la sprijinirea maghiarilor de peste hotare, ar trebui sprijinită de toţi, pentru că, citez: Legea statului special leagă cetăţenii ţărilor vecine de naţiune, cetăţeni loiali ai ţărilor în care trăiesc şi îşi apăra identitatea naţională maghiară. Însă pierderile pricinuite de Trianon sunt imposibil de compensat cu o lege. Efectele acestuia pot fi însă echilibrate întrucâtva, una din consecinţe este că o parte a naţiunii a ajuns dincolo de hotare. Sarcina Statului special este să trateze această situaţie.”[8]
Ministrul ungar, a uitat însă să precizeze un fapt. Anume, că „Legea statului”, dată de guvernul de la Budapesta încalcă legislaţia europeană. Se ignoră astfel, în mod voit, prevederile „Tratatului de la Nisa”, privind egalitatea cetăţenilor europeni şi nediscriminarea lor pe baza vreunui criteriu. Se poate spune, că după Trianon, extremismul maghiar a antrenat Ungaria, ca stat, în cea mai puternică şi mai fără scrupule acţiune revizionistă. O acţiune îndreptată împotriva tuturor vecinilor, dar în primul rând, împotriva României. Insinuând, printr-o propagandă fără precedent că Ungaria ar fi fost la Trianon grav nedreptăţită de Divinitatea însăşi, acest extremism a determinat crearea unor instituţii specializate ale statului maghiar, dar şi organe ale societăţii civile (ligi, comitete) de incitare şi pregătire a întregii naţiuni şi în primul rând a tineretului, împotriva României, Slovaciei, Ucrainei precum şi un sistem de spionaj total, pe toate canalele, mergând până la utilizarea cultelor religioase şi a slujitorilor acestora, pentru „recuperarea”, într-o conjunctură favorabilă, a teritoriilor „răpite” prin Tratatul de la Trianon !!!.
În aşteptarea şi în pregătirea acelui moment favorabil, profitând din plin şi de o politică externă insuficient de atentă şi de fermă a guvernelor de la Bucureşti, extremismul maghiar a iniţiat pregătiri intense şi perseverente, pe plan militar şi în mediile civile pe plan diplomatic, pentru o viitoare invazie „recuperatorie” în România. Fiindcă în ziua ratificării Tratatului de la Trianon (13 noiembrie 1920), extremiştii unguri s-au angajat solemn, prin jurământ, să refacă «Ungaria Mare» .
 
Jurământul suna astfel: „Cred în Dumnezeu, cred în Patrie, cred în reînvierea Ungariei milenare.”[9]
Pregătirea tineretului maghiar în vederea unei viitoare invazii în România, a atins culmile absurdului, astfel într-o broşură acum foarte cunoscută, destinată propagandei în rândurile întregului tineret al Ungariei, celui din armată în special, leventul ungur Torday, scria: „Naţia ungară este cea mai splendidă realizare a rasei dominante mongole, care nu cunoaşte decât victoria… În noi fierbe sângele lui Attila, al lui Arpad şi al lui Gingis-Han.” Şi continua: „Eu nu aştept să vină răzbunarea. Nu aştept!
Voi suprima pe fiecare valah ce-mi iese în cale ! Pe fiecare îl voi suprima ! Nu va fi îndurare ! Voi aprinde noaptea satele valahe ! Voi trage în sabie toată populaţia; voi otrăvi fântânile şi voi ucide până şi copii din leagăn !Voi distruge acest neam ticălos şi hoţ. Nu va fi pentru nimeni nici o milă ![10]
În paralel, extremismul maghiar acţiona şi el pe cale diplomatică, pentru a pregăti „spatele” care să-i permită invazia într-un viitor cât mai apropiat. Şi a găsit porar temsprijinul, după cum se ştie, în Adolf Hitler şi Mussolini. Astfel s-a ajuns la Dictatul de la Viena din 1940, când o parte a Transilvaniei a fost samavolnic smulsă României şi dată Ungariei. Iar în Transilvania răpită astfel, a început teroarea extremismului maghiar, teroare pregătită minuţios dinainte şi dezlănţuită cu o cruzime fără egal. La încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, extremismul maghiar s-a declarat din nou nemulţumit de hotărârea Conferinţei de Pace. Drept urmare au fost reluate pregătirile sistematice, pe toate direcţiile, în vederea unei acţiuni viitoare. După evenimentele din decembrie 1989, în care s-a implicat puternic, acest extremism a considerat că poate trece la atac.U.M.0110 nu mai exista! 
O parte a presei, dar şi cărţi care au putut să apară şi la noi, au denunţat, cu dovezi incontestabile, această reluare a extremismului şi neorevizionismului maghiar, vizând România. Ceea ce nu ştie sau nu vrea să ştie acest extremism, este faptul că prin atitudinea adoptată, ajută forţele malefice, care reprezintă marea primejdie pentru toate naţiunile lumii, deci şi pentru naţiunea maghiară. Şi toate acestea, se întâmplă „Într-o Europă care încearcă să stingă focarele de iritare şi de conflict…” (Gabriela Vasilescu) [1] Gheorghe I. Bodea, Vasile T. Suciu, Ilie I. Puşcaş – Administraţia militară horthystă în nord-vestul Transilvaniei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988, pg. 13. [2] * * * Istoria Statului Major General Român – Documente (1859 – 1947), Editura Militară, Bucureşti, 1994, pg. 27. [3] V. Fl. Dobrinescu, Gh. Nicolescu – Plata şi răsplata istoriei. Ion Antonescu, militar şi diplomat (1914 – 1940), Editura „Institutul european”, Iaşi, 1994, pg. 26. [4] Op. cit., pg. 29. [5] * * * Istoria militară a poporului român, Editura Militară, Bucureşti, 1988, pg. 812. [6] Zorin Zamfir – Istorie universală contemporană, Bucureşti, 1995, vol. 1, pg. 57. [7] Ziarul „Jurnalul Naţional”, nr. 2.449/1 iunie 2001, pg. 1. [8] Idem. [9] Mihai Stratulat – Revizionismul şi neorevizionismul ungar, Editura Globus, Bucureşti, 1994, pg. 254. [10] Op. cit., pg. 272 – 273.

COMENTARII

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.