NOUA NORMALITATE, NEO-MARXISMUL ȘI MAREA RESETARE (1)

NOUA NORMALITATE, NEO-MARXISMUL ȘI MAREA RESETARE (1)

0 30

Puține concepte egalează în perversiune pe acela de „nouă normalitate”.
La o privire lucidă acesta înseamnă, de fapt, „banalizarea anormalității”. Normalitatea se definește ca stare firească a lucrurilor caracterizată prin nivelul mediu de performanță și de viață a indivizilor care compun o comunitate și totodată prin absența manifestărilor patologice, raportat la respectiva medie.
Prin urmare, ceea ce se abate de la normalitate este nefiresc, împotriva rânduielii, împotriva bunului simț și împotriva naturii. Astfel, întrucât „noua normalitate” este altceva decât „vechea normalitate” ori, mai degrabă, decât „normalitatea” pură și simplă, căci, de principiu, firescul nu este vechi sau nou, ea impune nefirescul, substituindu-l cu patologicul. O asemenea substituire, fiind esențială, are caracter revoluționar.
Ca în prima parte a secolului al XIX-lea sau în prima parte a secolului al XX-lea, trăim astăzi, în prima parte a secolului al XXI-lea, o revoluție globală.
Baza ei ideologică este neo-marxistă, iar transpunerea în practică a acesteia se realizează prin strategii și instrumente subsumate conceptului de „mare resetare”.

CE ESTE NEO-MARXISMUL ȘI CINE SUNT NEO-MARXIȘTII?
1. Eșecul marxismului. Marxismul a văzut cauza nedreptăților și conflictelor sociale în legitățile inerente naturii capitalului și ale circulației acestuia. Dacă munca era aceea care producea valoare adăugată, profitul se acumula în patrimoniul proprietarului de capital, capitalistul, în timp ce proprietarul forței de muncă, proletarul, abia dacă avea din ce să își refacă energia necesară intrării într-un alt ciclu de producție. Astfel, bogăția se concentra la un pol al societății, în timp ce sărăcia se concentra la polul opus.
Mânați de interese specifice și totodată contrarii, capitaliștii și proletarii se adunau în clase sociale, inițial grupări în sine dar ulterior, pe măsura conștientizării propriilor obiective, grupări pentru sine. Între acești capitaliști, care deveneau tot mai bogați, și acești proletari, care deveneau tot mai săraci, se purta o inevitabilă luptă de clasă, aflată, potrivit unei expresii din perioada leninistă și stalinistă, în permanentă ascuțire.
Instabilitatea internă din statele capitaliste, care îndeplineau rolul de „paznic de noapte” al averii capitaliștilor, impunea deținătorilor puterii publice adoptarea unor politici de tip opresiv aplicate apoi, în afara frontierelor naționale, adică în relațiile internaționale, cu același conținut dar cu alte mijloace. Luptei dintre clase, purtate în interiorul statelor-națiune, îi corespundea războiul în relațiile dintre statele-națiune. Un război câștigat, evident, de statele bogate (adică statele cu mulți capitaliști bogați) în defavoarea celor sărace (adică statele cu puțini capitaliști bogați).
Instabilității sociale legice i se adăugau, însă, și crizele economice ciclice care îi obligau pe capitaliști să recurgă la sprijinul statului. Acesta, pentru a răspunde chemării, apela la banul public, având alături de monopolul violenței legitime și pe acela al colectării contribuțiilor obligatorii ale cetățenilor, inclusiv proletari. Astfel, în timp, se ajungea la un capitalism monopolist de stat care făcea ca statul, forma de organizare politică a națiunii, să devină capitalistul însuși, urmând să dispară de la sine, în accepțiunea sa clasică, pentru a face loc dictaturii capitalului. (Această predicție marxistă pare a se confirma abia astăzi, odată cu din ce în ce mai evidenta victorie a corporatismului globalizat, trei decenii după ce țara „comunismului biruitor”, URSS, a dispărut, iar sistemul mondial comunist a decedat.)
Pentru ca toate aceste inconveniente să fie evitate, marxismul, spre deosebire de toate celelalte ideologii care i-au premers, nu a propus schimbarea clasei dominante, respectiv nu a conceput o societate în care celelalte clase să fie conduse de proletari, ci a proiectat transformarea tuturor membrilor societății în proletari. În acest sens, „dictatura proletariatului” se deosebea radical de „dictatura capitalistă” întrucât, prin esență, era provizorie, durând până când, prin colectivizarea capitalului („naționalizarea mijloacelor de producție”), proces realizabil doar cu instrumentele dictaturii, se ajungea ca toți membrii societății să nu mai aibă altă proprietate în afara propriei forțe de muncă și astfel să fie egali. O egalitate despre care se estima că va face ca toate conflictele interne și externe să înceteze, în același timp cu ștergerea diferenței dintre intern și extern – națiunea și statul ei dispărând, rămânea doar „internaționala comunistă”.
Pentru a se ajunge aici era nevoie ca proletarii din toate țările – indiferent de originea lor națională, națiunea avându-și rădăcini în organizarea familială, și lipsiți de dorul proprietății private, inițial acumulate în cadrul familiei, ca celulă de bază a societății capitaliste – să se unească în cadrul și pe deasupra frontierelor naționale. „Proletari din toate țările uniți-vă!” Iată deviza proletar-internaționalistă lansată, concluziv, de Manifestul Partidului Comunist.
Practica a dovedit că această seducătoare teorie este o utopie. Familia, formată din soț, soție, și copii, având uneori menaj comun cu bunicii și străbunicii, a supraviețuit. Atașamentul față de proprietatea privată și dorința sporirii acesteia s-au păstrat. Chiar dacă, în mare măsură, etatizarea mijloacelor de producție (a proprietății) a condus la etatizarea gândirii, „omul nou”, etatizat, la formarea căruia toate regimurile comunismului real au lucrat, nu a încetat să își dorească libertatea, intimitatea (viața privată) și proprietatea privată.
În lupta cu statul monopolist (al puterii economice, politice, militare și culturale) indivizii au izbutit să smulgă drepturi, silindu-l pe acesta nu numai să își împartă puterea cu ei, ci, devenind democrat, să își asume, sub controlul lor, și rolul de garant al acelei împărțeli, ca stat național – depozitar, administrator și apărător legitim al sistemului democratic de organizare a societății.
Or, „pluralismul democratic”, specific democrației capitaliste, spre deosebire „centralismul democratic”, pentru care au pledat adepții „democrației populare” propuse de marxism, a generat, ca să reluăm o altă expresie leninistă, „proprietate privată zi de zi, ceas de ceas și în proporție de masă”, libertatea individuală și liberalismul economic mergând mână în mână, și astfel s-a revenit la polarizările sociale și contradicțiile capitalismului.

2. Reacția neo-marxistă. Pornind de la ceea ce consideră a fi eșecul marxismului clasic, neo-marxiștii vor să „corecteze” viciile respectivei doctrine, pentru a-i atinge țintele pe căi diferite. Ceea ce, de fapt, îi face să se depărteze de marxism, de bazele sale teoretice și morale, cam tot așa cum wahhabismul a pervertit islamul îndreptându-l spre un fundamentalism dezumanizant și anulându-i posibilitățile de adaptare la realitatea socială în continuă schimbare. De aceea adepții marxismului ar trebui să combată neo-marxismul din perspectiva marxistă, iar nu să respingă calificativul, propunând în loc etichetarea neo-marxiștilor ca neo-fasciști.
Ca și bolșevicii, conduși de Lenin în zorii comunismului real, ei înșiși o sectă ai religiei (dogmei) marxiste, neo-marxiștii au convingeri și atitudini mesianice, comportându-se asemenea unor „mântuitori” chemați să salveze lumea prin pedepsirea celor damnați (a priori vinovați, așa cum au postulat și calviniștii) și să îi conducă pe cei ce le respectă poruncile spre „pământul promis” al unei noi ordini mondiale fruste, austere, frugale, severe, egalitare și, pe deasupra tuturor, triste. Ei susțin (precum marxiștii, de altfel) că dictatul lor este numai spre binele oamenilor și se bazează pe știință, care este obiectivă, iar nu pe emoții sau raționamente subiective.
Cei care acceptă „știința” sunt salvați, ei fiind prototipul noului „om nou” (sic!) pe care puterea politică îl va clona sau înmulți după metode genetice inspirate din biologie. Cei care nu o acceptă sunt damnați întrucât sunt „oameni vechi” – corupți, necivilizați, inculți, oligofreni, dar și „știrbi”, „expirați”, „dependenți de urinal” – a căror singură soartă trebuie să fie supunerea lor unui proces de eugenie și eutanasie socială. Românii pot recunoaște toate aceste idei în discursul mișcării neo-marxiste #rezist și în cel al organizației sale politice, USR.
Marxismul a dorit proletarizarea societății prin colectivizarea proprietății. Neo-marxismul o dorește prin colectivizarea identității culturale. Astfel se ajunge la colectivizarea gândirii ca premisă a triumfului societății virtuale / digitale, asupra societății reale.
Internaționalismul proletar este înlocuit de globalismul cultural / identitar, iar „omul nou” devine cu adevărat unidimensional (concept găsit cu un înțeles nu foarte diferit în lucrările lui Herbert Marcuse), atât sub aspect calitativ (la nivel individual), cât și cantitativ (la nivel colectiv), atât pe terenul producției, cât și pe cel al consumului.

COLECTIVIZAREA CULTURALĂ ÎNAINTEA COLETIVIZĂRII PATRIMONIALE; COLECTIVISM, EGALITARISM, GLOBALISM
Pornind de la experiența comunismului real, neo-marxiștii așează colectivizarea culturală înaintea colectivizării patrimoniale. Folosesc aici termenul „colectivizare” iar nu pe cel de „etatizare” întrucât confiscarea identității sau deposedarea de identitate are loc dincolo de frontierele naționale și pe deasupra lor, la nivel global. Se urmărește ca individul să fie lipsit de identitate familială, de identitate etno-culturală și de identitate religioasă, iar statele să nu mai aibă identitate națională. Nu putem vorbi de etatizare întrucât statul însuși dispare; statul se globalizează.
În prefața la prima ediție (1884) a lucrării sale intitulate „Originea familiei, a proprietății private și a statului”, Friederich Engels scria: „Potrivit concepţiei materialiste, momentul hotărîtor în istorie este, în ultimă instanţă, producţia şi reproducţia vieţii nemijlocite. Dar, această producţie este şi ea de două feluri: pe de o parte, producerea mijloacelor de subzistenţă — alimente, îmbrăcăminte, locuinţă — şi a uneltelor necesare în acest scop; pe de altă parte, producerea omului însuşi, perpetuarea speciei. Rânduielile sociale în condiţiile cărora trăiesc oamenii dintr-o anumită epocă istorică şi dintr-o anumită ţară sunt determinate de ambele feluri de producţie: de treapta de dezvoltare pe care se află, pe de o parte, munca, iar pe de altă parte familia. Cu cât munca este mai puţin dezvoltată, cu cât cantitatea produselor ei şi deci şi avuţia societăţii este mai limitată, cu atât predomină în orânduirea socială legăturile de gintă. Or, în cadrul acestei societăţi a cărei structură este bazată pe legături de gintă se dezvoltă, totuşi, din ce în ce mai mult productivitatea muncii şi, o dată cu ea, proprietatea privată şi schimbul, deosebirile de avere, posibilitatea de a folosi forţa de muncă străină şi, prin aceasta, baza contradicţiilor de clasă: noile elemente sociale, care de-a lungul unor generaţii întregi se străduiesc să adapteze vechea orânduire socială la noile condiţii, pînă când, în cele din urmă, incompatibilitatea lor duce la o răsturnare totală. Vechea societate bazată pe uniuni de gintă este sfărâmată ca urmare a ciocnirii dintre clasele sociale nou formate; locul ei îl ia o nouă societate, organizată în stat, ale cărei subunităţi nu mai sunt uniunile de gintă, ci uniunile teritoriale, o societate în care organizarea bazată pe familie este complet subordonată relaţiilor de proprietate şi în care, în prezent, se desfăşoară în voie contradicţiile de clasă şi lupta de clasă, care formează conţinutul întregii istorii scrise de pînă acum.” Acestea erau idei ale materialismului istoric marxist care, după cum se vede, pun în centrul istoriei relațiile de proprietate.

Neo-marxiștii amână tratarea problemei proprietății pentru a începe cu dezagregarea familiei. Nu mai avem soț și soție, ci partener 1 și partener 2. Nu mai avem tată și mamă, ci părinte 1 și părinte 2; iar părintele 1 poate fi de același gen (care nu mai are vreo legătură cu sexul biologic, tratat ca nesemnificativ) cu părintele 2.
Dacă în „vechea normalitate” diferențele între soți se făceau în funcție de o realitate biologică permițând perpetuarea speciei prin procreare, așadar pe cale naturală, „noua normalitate” presupune relativizarea până la aneantizare a acestor diferențe, altminteri obiective.
Cum se va perpetua, însă, specia, în aceste condiții? Nu se va mai perpetua, evident. Chiar dacă se va apela la fertilizări in vitro, utere închiriate și mame incubator, procesul va putea fi controlat și astfel numărul locuitorilor Terrei va putea fi redus. La ce este nevoie de atâția locuitori dacă forța de muncă umană va fi înlocuită de roboți, într-o societate / economie digitalizată? Mai ales când locuitorii de azi, care trăiesc prea mult (sic!), s-au obișnuit cu statul-providență și cu traiul pe credit, de la un moment încolo imposibil de rambursat, numărul lor trebuie redus (sic!).
Vă amintiți de referendumul pentru familie? USR a făcut tot ce se poate pentru boicotarea sa. Nici un partid nu și-a mobilizat militanții pentru a introduce definiția familiei naturale în Constituție, iar BOR a adoptat o poziție de neutralitate. Rezultatul a fost o imensă victorie neo-marxistă.
Egalitarismul patrimonial, adică egalizarea forțată a averilor, preconizată de marxism, avea un anume sens și o anumită frumusețe morală. Relativizarea tuturor diferențelor imaginabile (între părinți, între sexe, între cei cu dizabilități și cei sănătoși, între instruiți și analfabeți, între inițiați și profani, între credincioși și necredincioși etc.), iar nu doar ștergerea artificială a deosebirilor dintre bogați și săraci, conduce la o confuzie identitară generală și absolută care nu are vreo legătură cu teoria egalității șanselor, nici cu aceea a discriminării pozitive, nici cu politicile de redistribuție pentru protecția persoanelor defavorizate, marginalizate și vulnerabile. Discriminările (iar nu distincția, care este altceva) care se fac pe fondul pandemiei Covid 19, între „vaccinați” („salvații”) și „nevaccinați” („damnații”) au, din perspectiva egalitarismului neo-marxist, rolul de a transforma întreaga societate într-un de „vaccinați”; deci tot despre ștergerea forțată a diferențelor este vorba.
În viziune neomarxistă, „omul nou” este omul fără identitate care, pe cale de consecință, lipsit fiind de repere personale precise, este gata să accepte în orice moment dictatul puterii, canoanele stabilite de preoțimea seculară auto-proclamată ca lider moral al unei societăți de anonimi; societate ea însăși funcționând în anonimat. Această societate de proletari culturali va accepta și proletarizarea patrimonială, lepădându-se benevol de proprietatea privată, precum și proletarizarea civică, acceptând fără opoziție, dacă nu chiar cu bucurie, abolirea drepturilor și libertăților civile, ca și ruperea legăturii sale de cetățenie. Cetățeanul universal este cetățeanul nimănui și nu dispune de vreun drept la protecție în raport cu ceilalți. Aceasta înseamnă și dispariția statului; ori cel puțin a statului-națiune. Colectivizarea conștiinței duce și la colectivizarea proprietății (unii membrii USR au afirmat deja că acesta trebuie să fie viitorul), la destructurarea familiei și la destatalizarea societății / dispariția statului.
Ca să se ajungă aici esențială este și distrugerea credințelor religioase; mai ales a bisericilor organizate pe criteriul național, așa cum este biserica ortodoxă. Atacurile susținute împotriva BOR, cu toate calomniile, mistificările, înscenările și insultele umilitoare la adresa „Marelui Alb” și a întregului cler, asta urmăresc.
BOR a ajuns astfel, ultimul bastion al rezistenței statului național român, dar și al identității umane, împotriva unui așa zis „globalism-progresist” care, în realitate este un globalism cultural dogmatic dezumanizant. Acest globalism ia locul internaționalismului proletar marxist cu care nu are, practic, nici o legătură.
Marxismul preconiza, utopic dar sincer, combaterea înstrăinării de sine a omului, a alienării la care îl conducea modul de producție capitalist, în faza premonopolistă a capitalismului.
Neo-marxismul urmărește tocmai dezumanizarea omului, întoarcerea sa împotriva condiției sale naturale. Așadar, colectivism identitar, egalitarism patrimonial și personal, globalism politic. Iată marile obiective ale neo-marxiștilor și cheia de boltă a ideologiei lor.
Va urma

Autor: dr. Adrian Severin
Sursa: Solid News

COMENTARII

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.