MUNCEȘTI CA UN ROB, DECID ALȚII CA STĂPÂNII
Radiografia unei clase politice parazitare
Muncești o viață ca un rob.
Plătești taxe, suporți scumpiri, rabzi umilințe administrative, înghiți promisiuni.
La final nu tu decizi ce se întâmplă cu munca ta, cu banii tăi, cu viitorul tău.
Decid alții.
O castă care n-a produs nimic, dar consumă tot.
Imaginea este perfect simbolică: Parlamentul.
Nu ca instituție a reprezentării, ci ca incubator de paraziți.
O sală plină de oameni care n-au construit nimic în viața lor reală, dar decid, cu o siguranță obscenă, soarta celor care au muncit.
Aceasta este, de fapt, marea escrocherie a statului român modern:
cei care muncesc nu conduc, iar cei care conduc nu muncesc.
Clasa politică nu mai este o elită: este o faună oportunistă.
Indivizi fără meserie, fără operă, fără competență dovedită, dar cu un apetit infinit pentru putere și privilegii.
Exact tipologia descrisă de Eminescu acum aproape un secol și jumătate: protoplasma de postulanți, reputații uzurpate, suficiență ridicată la rang de politică publică.
Acești oameni nu creează valoare.
O redistribuie forțat.
Nu administrează, ci consumă.
Nu guvernează, ci se servesc.
Statul nu mai este un contract social, ci o pradă.
Muncești 30–40 de ani, iar ei decid:
cât valorează munca ta,
când ai voie să te retragi,
ce taxe mai apar „temporar”,
ce drepturi se suspendă „pentru binele tău”.
Ei nu greșesc niciodată. Ei „corectează”.
Nu eșuează, ci „recalibrează”.
Nu fură, ci „optimizează”.
Iar când realitatea lovește, nota de plată vine tot la tine.
Și atunci apare fatalismul.
Nu ca slăbiciune, ci ca ultim refugiu psihologic.
Omul înțelege că oricât ar munci, rezultatul va fi confiscat de o castă care nu răspunde în fața nimănui.
Nepăsarea devine armură.
Dar aici e miza reală:
nu suntem conduși prost pentru că suntem un popor incapabil,
ci pentru că am tolerat prea mult timp impostura.
Clasa politică românească nu este expresia națiunii, ci eșecul ei de a-și apăra ierarhia meritului.
Acolo unde competența ar trebui să fie criteriu, avem obediență.
Unde ar trebui răspundere, avem imunitate.
Unde ar trebui rușine, avem aroganță.
Parlamentul nu mai este oglinda societății, ci antiteza ei: un loc unde munca e disprețuită, iar vorba goală e recompensată regește.
Asta nu este democrație funcțională.
Este feudalism modern, cu votul folosit ca act de legitimare periodică a jafului.
Nu gena ne ține în genunchi.
Nu lipsa de inteligență.
Nu istoria.
Ci faptul că, prea mult timp, cei care muncesc au acceptat să fie conduși de cei care doar consumă.
Iar până când această relație nu se rupe, imaginea rămâne aceeași:
tu muncești, ei decid.
tu plătești, ei trăiesc.
tu speri, ei votează pentru ei.
Autor: Șirin Valentina Șirin
Sursa: facebook.com
