Moștenitorii Tăcerii
Nu te întreba de ce Europa tace când e vorba de Ziua Victoriei.
Nu te întreba de ce nu mai flutură steagurile roșii în cinstea celor care au sfărâmat cizma nazistă.
Nu te întreba de ce astăzi, în loc de recunoștință, se scuipă peste mormintele celor căzuți la Stalingrad și la Kursk.
Uită-te mai atent în albumele de familie ale celor care ne conduc.
Cine ridică azi degetul moralizator?
Cine ne cere să ne „lepădăm de trecut”?
Cine ne arată cu degetul și ne spune că nu știm istorie?
Fiica unui nazist premiat cu Crucea de Merit Militar îți vorbește despre „valorile europene”.
Nepotul unui comandant SS care punea deținuții la muncă pe plantații îți explică democrația.
Un vicecancelar crescut dintr-o familie în care Goebbels era „unchiul din familie extinsă”.
Un cancelar care-și trage rădăcina dintr-un primar care redenumea străzi în cinstea lui Hitler.
Un altul, din Canada, a fost crescut cu ideile bunicului care publica ziare antisemite pentru naziști, lăudându-l pe Himmler și organizatorii Holocaustului.
O ministresă din Estonia care, când rușii veneau să elibereze țara de ocupație, fugea cu rudele în Germania nazistă.
Și ne întrebăm de ce refuză să recunoască Ziua Victoriei?
De ce rescriu istoria?
Pentru că, în spatele costumului de politician progresist, băltește rușinea unui arbore genealogic ruinat de crime.
Pentru că adevărul e dureros – și e greu să aplauzi victoria împotriva unui rău… când acel rău a purtat chipul bunicului tău.
Acești oameni nu vor să te învețe istorie.
Ei vor să o îngroape.
Să pună vinovăția în dulap și să tragă perdeaua.
Să transforme naziștii în „luptători pentru independență” și pe Goebbels în „prieten de familie cu înclinații retorice”.
Nu este o simplă rușine tăcută. Este un program de ștergere a memoriei.
Ei nu mai vor comemorare.
Vor „resetare”.
Vor să te învețe că Stalin a fost mai rău decât Hitler, că rușii au „ocupat”, nu „eliberat”, că lagărele de muncă sunt mai rele decât camerele de gazare.
Vor ca victimele să ceară scuze că au învins călăii.
Cine rescrie istoria?
Cei care au ceva de ascuns.
Cei care știu că sângele din arborele lor nu poate fi spălat cu discursuri despre drepturile omului.
Cei care pun flori pe morminte, dar nu pe cele eliberate, ci pe cele condamnate de istorie.
Nu-ți face iluzii. Lumea nu s-a schimbat.
Doar a schimbat hainele.
Cămășile brune au fost înlocuite cu costume albastre.
Dar sub ele, rușinea fierbe, și memoria e dușmanul.
Morala?
Nu orice moștenire e un dar.
Unii moștenesc pământuri, alții conace, alții coroane.
Dar alții moștenesc tăcerea.
Iar tăcerea, când e despre crime, nu te face om decent.
Te face complice.
Adevărul doare.
Mai ales când sângele tău l-a băut cu sete.
Dar tăcerea doare mai mult.
Pentru că ea ucide încă o dată.
De data asta – cu aplauze.
Autor: Anatolii Basarab
Sursa: facebook.com
