Morfină pentru jumătatea de Românie pe moarte

Morfină pentru jumătatea de Românie pe moarte

1 63

Priviți harta Statelor Unite. Are, precum orice altă țare mare, practic de dimensiunile unui continent, două laturi și un mijloc.
Waw. Ce descoperire epocală. Sociologule, ești bestial. Cum de ți-ai dat seama că o țară are două laturi și un mijloc? Ce cool e Palada în ultimul timp. Mai are un pic și devine formator de opinie…
De ce este importantă această observație cutremurător de naivă, în mod voit naivă? Pentru că pe de lăturile Statelor Unite avem oameni. Mulți oameni. Înăuntru, în mijloc, mai puțin. Foarte puțini oameni. Celebrul concept „gogoașa cu miezul gol” (the empty doughnut) extins de la nivelul preocupărilor urbane la cel al întregii țări.
Priviți, de-un par exemplu, vestitul stat Utah. E mare ca suprafață cît România. Pe bune cît România. Și conține fix 3 milioane de oameni. Mai toți aglomerați în cîteva aglomerări urbane, dintre care cu adevărat se evidențiază doar Salt Lake City. Da, acel Salt Lake City al mormonilor.
Restul? Bizoni, adică zimbri americani. Gîște sălbatice. Probabil antilope, crocodili, corbi, stegozauri, pterozauri, căprioare și ce mai crește pe-acolo pe la ei prin Utah.
O mare întindere sălbatică, neatinsă de muțuflenderul uman. Pristine territory, cum ar zice scriitorul de westernuri melodramatice, stereotipice și cu puternic învățămînt moral. Niște deșert. Niște preerie. Niște munte. Dar mai ales niște mulți mulți mulți kilometri pătrați de sălbăticie, de wilderness, de nothingness, de bălării și nimic altceva.
Rețineți, da? Suprafața cît România. Populația doar trei milioane de locuitori. Nici cît măcar Bucureștiul cu populația sa pe bune, dincolo de statisticile oficiale.
Acuma, pentru a continua, ar trebui să vă pun să vă aruncați ochiul peste imensele aglomerări care au năpădit ambele coaste americane. Coasta de Est. Coasta de Vest.
În valea Californiei, de la nord de la San Francisco pînă jos la graniță la San Diego, pe o distanță de 800 de kilometri, e practic om lîngă om, n-ai loc să arunci o scobitoare, darămite un bizon sub formă de zimbru. E plin. E o imensă lăbărțare umană (The Western Sprawl). Aproape cincizeci de milioane de oameni.
În partea ailaltă, în est, de la Boston pînă la dînjos de Wasington, DC, pînă aproape de Richmond, VA, pe o distanță de aproape o mie de kilometri, la fel. Delir de densitate umană. Tot cincizeci de milioane de oameni. Are și o denumire, dincolo de porecla de The Sprawl. Îi zice “megalopolisul de nordest”.

Eu vă propun să nu ne uităm în aceste mega-aglomerări urbane, pentru că se sparie gîndul. Hai mai încoace, mai la noi. Înspre o țară care seamănă mult cu a noastră: Spania. Același specific latin. Aceeași istorie recentă de stat autoritarian. Aceeași discrepanță puternică între urbanul mare, vibrant, și restul țării aflată aproape în moarte clinică.
Aproape trei sferturi din Spania e practic goală. Această depopulare este generată și de climatul din zonele de interior. Și de politicile publice din perioada lui Franco. Dar, mai ales, de tăvălugul modernității, care creează complexitate în urbanul mare și golește comunitățile mici de oameni.
Au spaniolii și un nume pentru asta. España Vaciada. Spania golită.
De vreo cincizeci de ani încoace, oricît de mult se străduie statul spaniol, cu politici de incluziune, cu sprijin financiar, cu imigranți momiți să repopuleze satele, inclusiv vestiții căpșunari români foarte compatibili cultural, Spania rurală continuă totuși să se depopuleze, să devină un pustiu înfloritor.
Pustiu, pentru că nu mai are oameni. Înfloritor, pentru că mama Natură, în marea sa pricepere, știe să-și recupereze imediat spațiul pierdut și să-l umple cu corbi, vulpi, stegozauri și alte animale specific spaniole.

E un tăvălug inevitabil, care deja a cuprins și România. Oricît de mult ne-am strădui, nu i te poți împotrivi. La fel cum nu te poți lupta cu o avalanșă, cu un taifun sau cu forța strivitoare a unei găuri negre, nu te pui nici cu acest fenomen social. N-ai ce-i face.
Aspirațiile oamenilor se îndreaptă către complexitate, către textura urbană. Viața la țară o fi frumoasă, dar e grea. Comunitățile mici sperie oamenii zilelor noastre, îi face să li se strepezească dinții. Ei vor nu numai la asfalt și la facilitățile urbane. Ei vor mai ales la îngrămădeală, la viermuială, acolo unde sînt alți oameni. Mulți alți oameni.
Precum banii atrag alți bani, la fel și oamenii atrag alți oameni. Oamenii caută șansa, zvîcul, prilejul, oportunitatea, cum ar zice neologismul la modă zilele astea. Oamenii vor o viață mai bună. Și mai bună înseamnă slujbe mai bine plătite, o textură socială mai densă, școli mai bune pentru copiii lor, spitale și distracție, pîine și circ.
Pe lîngă asta, la fel de importantă e și dorința de interacțiune intensă, dar selectivă. Scufundarea în anonimitatea amorală a orașului mare, unde îți poți permite privilegiul să ți-i alegi pe cei semnificativi, nu să-ți fie îndesați pe gît de către inerția comunității mici.

Alegeri. Oamenii vor alegeri. Nu alegeri de-alea electorale. Ci alegeri de viață. Șanse. Posibilități. Potențial.

De-aia urbanul strivește ruralul cu complexitatea sa generată de dimensiune. De-aia în Utah sînt doar 3 milioane de oameni pe o suprafață egală cu a României. De-aia în Spania aproape trei sferturi din țară e practic pustie, spaniolii înghesuindu-se în cîteva orașe cu adevărat mari, Madrid, Barcelona, Valencia, alea încă vreo 10-20 mari ale lor. Restul? Pustiu.
Așa se întîmplă și în România. Știți cum scrie la Biblie? “Căci celui ce are, i se va da; dar de la cel ce n-are, se va lua şi ce are.” Marcu 4:25. La fel și cu orașele. Cele care au deja oameni, vor primi și mai mulți. Cele care n-au, vor deveni din ce în ce mai mici, mai lipsite de putirință, pînă se vor stinge. Un soi de aglomerare gravitațională, ca în fizica spațiilor foarte mari, la nivelul universului, unde materia atrage materie, iar restul devine spațiu gol.
Nu te poți lupta cu acest fenomen. Oricîte politici publice ai face, vor fi frecție la picior de lemn. Nu vei convinge telegenii să se întoarcă la Telega, poate doar la bătrînețe, să moară acolo, cum probabil vom face noi.
Singurul lucru pe care îl poți face e să îndulcești suferința. Remedii paleative. Precum la bolnavii de cancer, trebuie să tămăduiești durerea satelor pe cale de depopulare.

Nu o să uit cît oi trăi anul 2020, cînd mi-au murit în neam șapte rude apropiate, șapte oameni dragi. Nici unul din ei de Covid. Dar cu siguranță fiecare din ei din cauza Covidului, căci fiind bolnavi de cancer, de diabet, de inimă, serviciile medicale practic înghețate din cauza Covidului le-au venit de hac. N-au mai primit tratament și au murit. Fără a avea Covid, au murit de Covid.
Doi dintre ei erau soț și soție. Un unchi și o mătușă. Care au murit la distanță de jumătate de an unul de celălalt. I-am îngropat pe amîndoi acasă în satul unuia dintre ei, prin marginea cîmpiei, undeva prin Vrancea de sud, la vale de Focșani, unde începe Bărăganul.
Un sat unde am mers de două ori, la două înmormîntări, una după alta. Un sat unde tocmai le băgase asfalt nou-nouț, iar la momentul vizitelor mele, le băga și gaz. Spărseseră asfaltul nou să sape șanțuri de gaz, evident.
Un sat în care degeaba aveau asfalt și gaz, căci numărai simplu casele părăsite: una da, una ba. Jumătate din ele erau deja părăsite. Încă una tocmai devenise și ea goală, căci tocmai ce murise și mătușă-mea, ultima care locuia acolo. Încă o casă goală, încă o pustietate.

Încă o grădină în spatele casei pe care n-avea cine s-o îngrijească. Deja erau bălăriile cît casa. Deja merii și via dăduseră lăstari lacomi, năpădiseră și începeau să se sălbăticească. Grădina pe care o migălise an de an unchi-meu, deja se alesese praful, doar într-un an de cînd boala îi răpise puterea și nu se mai ocupase de ea. Începuse să nu mai fie vie și livadă, ci sălbăticie.eci un sat pe jumătate pustiu care primea, în cele din urmă, prea tîrziu, binefacerile modernității urbane: asfalt, gaz. Vă dați seama că nu se mai întoarce nici naiba acolo. Oricît de mult gaz le-ai băga. Mai ales acum, de cînd cu războiul din Ucraina, cînd costurile de încălzire cu gaz au explodat pur și simplu la cer.
Ce se poate face? Care sînt acele alifii de tămăduire socială pe care le poți aplica acestor sate pe cale de dispariție? Cum folosești banii, mereu prea puțini, cu cap, fără să-i risipești, fără să te lupți cu inevitabilul, cu taifunul, cu avalanșa, cu gaura neagră?

Ai trei tipuri de oameni cărora să li te adresezi. Trei tipuri de politici publice.
În primul rînd, cei care încă n-au plecat, căci sînt prea tineri. Copiii, viitorul țării. Viitorii spanioli și italieni și englezi, evident. Căci vor îngroșa în curînd rîndurile celor care vor pleca din Româia. Cei care nu știu cum să facă să plece mai repede de acolo, de la sat.
Lor trebuie să te dai peste cap să le asiguri o școală cît de cît decentă.
Principala problemă a educației în România este de departe lipsa de viitor educațional a copiilor de la țară. Un procent din ce în ce mai redus de copii de la țară ajung să mai facă studii superioare. S-au dus vremurile comunismului, cînd noi, copiii de la țară, aveam parte de o educație aproape egală cu a celor de la oraș și aveam șansa să mergem la facultate.
Acuma copiii rămîn la coada vacii, mulți dintre ei chiar și fără liceu. Evident că nu vor rămîne acolo, în satul lor, la coada vacii. Ci se vor muta la mai bine, atît bine cît vor putea să aibă parte în viață neavînd prea multă școală. Se vor muta la coada vacii în Spania, la salată și la căpșuni, la smochine în Italia. Sau la construcții în Anglia.

Vor alimenta țările dezvoltate cu un convenabil flux de forță de muncă slab calificată, prost plătită, care să facă fix acele slujbe pe care mofturoșii de occidentali urbani, îmbuibați și cu studii superioare nu mai au chef să le practice, pentru că deja nu mai e de nasul lor.

Cum să mă aplec eu să culeg căpșuna? E greu, mă dor șalele. Lasă, să vină românii proști și needucați din satele depopulate să o culeagă, că se pricepe oricum mai bine. Și-l și plătim mai puțin. Să măture pe străzi, să șteargă la fund babele prin azilurile de bătrîni, să culeagă sparanghelul, să monteze chiuvete, să tencuiască, să care saci de ciment cu cîrca și să-și pună fofoloanca la bătaie. Convenabilă diviziune a muncii între vesticii bogați și esticii săraci.

Din această capcană nu se poate ieși decît cu școală. Dacă vrem copiii noștri de la sate să aibă parte de o viață cît de cît mai bună, chiar dacă vor pleca din satul lor, chiar dacă vor pleca din țară, trebuie să îi ajutăm să ajungă la facultate, chiar dacă sînt de la sat. Dacă ținem cu adevărat la copiii noștri, nu trebuie să facem calcule meschine: oricum vor pleca, așa că dă-i încolo, ce să mai cheltuim banii pe ei. Ba trebuie cheltuiți. Sînt copiii noștri, indiferent unde i-ar purta soarta în viață.
Chestia asta cu felul în care copiii ajung să nu mai facă școală la sat, de departe este nedreptatea cea mai strigătoare la cer care se întîmplă în România în momentul de față.
În al doilea rînd, cei care nu mai au unde pleca, pentru că sînt prea bătrîni. Adică fix părinții noștri. Cei pe care nu-i mai poți ajuta decît să aibă o bătrînețe decentă, căci le-a cam trecut viața. Cei care nu mai au unde să se ducă decît să pună flori la cimitir, pregătindu-și culcușul în care în curînd se vor culcuși, spre veșnică odihnă, căci prea au obosit în viața asta.
O altă nedreptate strigătoare la cer o reprezintă ideologia dominantă a zilelor noastre, care îi consideră oameni cu adevărat doar pe cei care sînt productivi. Restul, niște lest de care nu știm cum să scăpăm, cum să-i băgăm sub preșul statisticilor convenabile.

De la nemernicul de Băsescu încoace, s-a creat o adevărată modă să demonizăm bătrînii, oamenii știrbi, săraci, de la țară. Să-i considerăm niște medievali care ne împiedică în marșul nostru triumfal către progres, către bunăstare, către Paștele mamilor voastre de ideologi naziști.
Băi naziștilor, băi ticăloșilor. Cei bătrîni de la sat sînt cei care au construit România asta. Țara asta bleagă, bună, proastă, așa cum e. Ei au construit-o. Eu ai au hrănit-o. Ei ne-au dus în cîrcă, atunci cînd mai toți veneam de la sat, neștiind cum să fugim naibii mai repede de acolo, intelectualii lu’ pește prăjit, care făceam facultatea ca să nu eșuăm la coada vacii, precum părinții noștri.
Iar acuma, că am fugit de-acolo și că ne trăim îmbuibarea în Cluj și în București și în Frankfurt și în Viena și la Paris și la Londra și pe unde ne-am mai aciuiat noi, să ne trăim viața aia pe care ne-am tot dorit-o, bună și complexă și urbană și rafinată, ah, ce intelectuali rafinați sîntem noi, acuma dintr-o dată satul ne pute, bătrînii nu știm cum să-i ignorăm și să-i bombănim că sînt medievali și obscurantiști și că se tîrăsc pe coate în jurul bisericii și că pupă poala popii.
Ce bestii putem fi. Ce scîrbe necruțătoare și naziste. Lor trebuie să le dăm bani să-și trăiască amărîții de ani pe care îi mai au de trăit. Lor trebuie să le dăm morfină morală, să le tămăduim suferința și singurătatea.
Să le punem la dispoziție medici și spitale. Posibilități să se întîlnească unii cu alții, să-și bucure restul de viață într-o interacțiune cu semenii lor, nu într-o singurătate tîmpită. Lor trebuie să le fim recunoscători, nu nemților sau americanilor sau șerpilienilor. Datorită lor sîntem unde sîntem. Și cu binele, și cu relele noastre.
Sîntem cîini. Prea cîini, dacă n-avem grijă de bătrînii de la sat, lăsați din ce în ce mai de izbeliște.
A treia categorie căreia statul poate să-i ofere ceva este a acelei minorități productive care a ales să rămînă, totuși, la sat, nu să-și pună coada pe spinare, să fugă în Spania sau în Italia sau în Anglia, spre o viață mai bună.
Aceștia trebuie ajutați mai ales să facă față tăvălugului de productivitate agricolă a străinilor. Tăvălug generat de capitalul de care producătorii agricoli străini au parte, dar mai ales de subvențiile mai ridicate pe care aceștia le primesc, mult mai mari decît cele primite de agricultorii noștri.

O să ziceți că nu trebuie să fim fixiști, să ne blocăm mental în agricultură. Hai sictir cu idealurile voastre naive. E greu să faci la țară altceva, în afară de agricultură. Unii scapă înspre meșteșuguri, mică industrie sau înspre ospitalitate: pensiuni, turism, alea alea. Dar acestea sînt, totuși, excepții. O pondere prea mică de ocupare a celor care au ales să rămînă la țară.
Principala posibilitate de a genera plus-valoare la țară rămîne, în continuare, agricultura. La fel ca și în Utah. La fel ca și în ruralul spaniol.
Drept pentru care românii în putere care au ales calea grea de a rămîne în satul lor trebuie să primească ajutor pentru culturi. Statul trebuie să le aprecieze curajul aproape nesăbuit și să-i ajute, pe ăia puțini cît au mai rămas să spetească pe-acolo.
Cum am început deja cu roșiile și cu usturoiul, trebuie să continuăm cu subvenționarea produselor agricole.
Mai mult, statul trebuie să investească sărăciile alea de fonduri europene pentru a construi depozite de produse agricole. Să nu mai fie românii noștri nevoiți să vîndă ieftin, imediat după recoltă. Să-și permită românii noștri să-și țină produsele jumătate de ciclu agricol, să poată vinde mai scump, cînd acestea devin mai rare pe piață.
Statul să îi ajute să prelucreze produsele acolo, în mici făbricuțe, nu să le exporte ieftin la vienezi, să ni le vîndă ăia înapoi frumos ambalate, cu marketing gomos și cu preț înzecit.

Să începem naibii să refacem sistemele de irigații. Sîntem proștii planetei, una din puținele țări care are apă, dar nu știe s-o bage în circuitul agricol.
Și neapărat, dar neapărat, statul român trebuie să pună piciorul în prag și să se lupte cu behemotul european, să obțină mărirea subvențiilor pentru agricultorii români.
Stăm deja de zece ani cu cele mai mici subvenții agricole, tot băltim în starea de slugă ieftină, care îndură orice, acceptă orice. Ar cam fi cazul să începem să mărim aceste subvenții. Ar cam fi cazul să nu mai îndurăm orice, să nu mai acceptăm orice. Prea sîntem proștii proștilor în privința politicilor agricole și alimentare.
Evident că statul român nu va face nimic din ce v-am spus eu aici. De ce? Pentru că n-are nici curaj, nici interes. Preferă să îmbrățișeze ideologia nazisto-liberală de tip laissez faire. Piața să aranjeze totul.
Da, cum să nu. Piața aranjează mereu lucrurile. Și mereu în favoarea celor cu bani. De-aia Franța are politici agricole protecționiste, iar statul francez nu știe cum să își bage degetele în agricultură, să o sprijine, să-și cumpere pacea socială.
De-aia și Spania își permite să intervină acolo unde consideră de cuviință. La fel și Germania, și Danemarca, și Italia, și Austria. Toate aceste state au politici agricole clar intervenționiste.
De ce? Pentru că ei sînt niște protecționiști medievali, la care n-a ajuns încă marele mesaj de înțelepciune pe care îl tot propăvăduie politicienii noștri progresiști în România: cei de la țară nu sînt oameni, lasă-i să moară, că oricum nu votează cu noi.
De ce să le dăm bani? Lasă să se aleagă praful, și pe urmă vindem ieftin la străini. Să vină arabii sau ungurii sau elvețienii, să cumpere pe nimica terenurile și pădurile. Să vină Harvard și Ikea să marce banul, să ne vindem pe trei lei kilul.
Sau facem un parc mare de distracție. Un parc mare cît trei sferturi de Românie.

Ghinion. Pentru cei de la țară, evident. Dar ei oricum nu sînt oameni, ei pupă icoane și nu știu ce-i aia wireless. Deci nu contează.
Să fie primit.

Mirel Palada

* * *

Linkuri către articole despre Statele Unite

Utah
https://en.wikipedia.org/wiki/Utah

Megalopolisul de nordest
https://en.wikipedia.org/wiki/Northeast_megalopolis

Linkuri către articole despre España Vaciada

Why 70% of Spain is Empty (YouTube, 15 minute)

‘Empty Spain’ in the spotlight as countryside fights back
https://www.politico.eu/article/the-revenge-of-empty-spain-rural-region-castile-and-leon/

Spain Battles Rural Depopulation
https://www.voanews.com/a/europe_spain-battles-rural-depopulation/6203456.html

Spain’s emptying lands
https://www.ips-journal.eu/topics/democracy-and-society/spains-emptying-lands-5942/

COMENTARII

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.