MINCIUNA CARE A DEVENIT LUME!
Despre nebunia colectivă, dublul standard și sfârșitul discernământului.
I. Catedrala minciunii.
Trăim într-o civilizație care și-a sfințit propria minciună.
Din gura politicienilor, a televiziunilor și până în comentariile de pe rețelele sociale, s-a instalat o dogmă mai rigidă decât oricare religie: Rusia minte întotdeauna, Occidentul spune întotdeauna adevărul.
Aceeași faptă devine bună sau rea doar după steagul sub care se petrece.
Când NATO aruncă bombe, e „apărarea libertății”.
Când alții o fac, e „crimă de război”.
Când Europa interzice presă, e „siguranță informațională”.
Când Rusia face același lucru, e „dictatură”.
Această schizofrenie morală a devenit normă.
Până și credința a fost împărțită în tabere:
același Dumnezeu e „luminos” dacă e venerat la Paris și „retrograd” dacă e pomenit la Moscova.
Astăzi, România sfințește Catedrala Mântuirii Neamului — și e bine.
Dar dacă Rusia ar fi făcut același lucru, ar fi fost „îndoctrinare religioasă”.
Aceeași rugăciune, dar alt verdict.
Minciuna a devenit limbajul oficial al civilizației occidentale.
Adevărul e interzis nu pentru că e periculos, ci pentru că ar ruina decorul.
II. Războaiele provocate și pacea sabotată.
Ni se repetă zilnic că Rusia a pornit războiul.
Dar nimeni nu spune câți ani la rând a fost provocată să-l pornească.
S-au cheltuit miliarde pentru a rescrie identitatea Ucrainei, pentru a-i întoarce pe oameni împotriva propriilor frați.
Nimeni nu mai amintește Acordurile de la Minsk, semnate, dar niciodată respectate de partea occidentală.
Toți au recunoscut apoi că le-au semnat doar ca să câștige timp pentru înarmare.
Când, la Istanbul, tratatul de pace era aproape gata,
a venit Boris Johnson cu mesajul: „Nu semnați, luptați.”
Și nu s-a semnat.
De atunci, Rusia a propus de nouă ori formule de pace.
De fiecare dată, Occidentul a refuzat.
Nu pentru că propunerile erau inacceptabile — ci pentru că pacea însăși era indezirabilă.
Putin a spus limpede:
„Cu cât trece timpul, cu atât tratatul de pace va fi mai greu.
Refuzați azi patru puncte, mâine va trebui să acceptați douăsprezece.”
Dar nimeni nu a ascultat.
Pentru că adevărul simplu e intolerabil:
războiul nu a fost început la frontiere, ci în mințile noastre,
de o presă și o clasă politică ce trăiesc din frică.
Și totuși, cu toate sancțiunile, izolările și sabotajele, Rusia încă există,
își dezvoltă economia și își apără suveranitatea.
Dacă aceleași atacuri ar fi fost îndreptate împotriva Europei,
Europa s-ar fi prăbușit demult.
III. Occidentul care se autodistruge.
În Rusia, un disident e „erou al libertății”.
În Europa, un disident e „putinist”.
În Rusia, un protest violent e „revoluție democratică”.
În Franța, aceeași violență e „restabilirea ordinii publice”.
Dacă un lider rupe ordinea de stat la Moscova, e glorificat.
Dacă un lider pune sub semnul întrebării ordinea de la Bruxelles, e anchetat.
Disidentul rusesc primește Nobel, disidentul european primește citație.
Aceasta nu mai e dublu standard.
Este o spălare globală pe creier, în care gândirea a fost înlocuită cu loialitatea ideologică.
Iar loialitatea e impusă nu cu tancurile, ci cu etichetele.
Totul se prăbușește încet: economia, familia, sensul.
Europa se sufocă sub propriile contradicții și nu mai vede că,
în timp ce predică libertatea, își cenzurează cetățenii;
în timp ce vorbește despre pace, finanțează războiul;
în timp ce vorbește despre valori, își neagă rădăcinile.
Cine să-i mai creadă?
Rusia, în ciuda sancțiunilor, există.
Occidentul, în ciuda triumfului mediatic, se destramă.
Și poate că exact ura obsesivă împotriva Rusiei
va trezi în oameni o neașteptată simpatie pentru ea —
nu din iubire, ci din scârbă față de ipocrizie.
IV. Boala și profeția.
Adevărul e simplu: o lume care și-a pierdut discernământul
nu mai are nevoie de dușmani externi — e deja cucerită.
Când omul nu mai deosebește binele de rău,
când minciuna devine virtute și frica devine credință,
civilizația intră în delir.
Occidentul nu s-a prăbușit din cauza Rusiei,
ci din cauza propriului gol moral.
A înlocuit adevărul cu imaginea,
credința cu marketingul,
dreptatea cu relațiile publice.
Și, cum spunea cineva,
„O lume care nu mai are Dumnezeu are nevoie de un dușman.”
Rusia a fost aleasă ca dușman perfect: mare, diferită și utilă propagandei.
Dar un dușman inventat nu poate înlocui sensul pierdut.
Iar când o civilizație își face din minciună politică de stat,
sfârșește prin a-și confunda propria decadență cu progresul.
În acel moment, Adevărul nu dispare —
se mută acolo unde încă e permis să existe.
De aceea, poate că într-o zi,
când tot decorul occidental se va prăbuși sub propria greutate,
omenirea va redescoperi în Est nu un inamic,
ci o oglindă.
Și atunci vom înțelege, poate prea târziu,
că nu Rusia a pierdut lupta pentru Adevăr —
ci noi, cei care am refuzat să-l mai vedem.
Autor: Anatol Basarab
Sursa: facebook.com
