Miliardele care m-au făcut și nimic nu mi-au lăsat.
Toți strămoșii mei m-au păcălit.
Băi… dimineață, înainte să plec la muncă, m-am întins un pic să-mi trag sufletul. Și fix atunci mi-a venit cea mai mare revelație din istoria personală a neuronului meu:
Ca să mă nasc eu, a fost nevoie de miliarde de oameni.
Nu glumesc!
Tata, mama, bunicu’, bunica…
Dublu la fiecare generație. Și dacă punem pe foaie, la 10 generații în urmă – adică vreo 250 de ani, prin 1775 – deja vorbim de 1024 de strămoși.
La 20 de generații – cam 500 de ani, deci anul 1525 – peste un milion de strămoși.
La 30 de generații – anul 1275 – suntem pe la un miliard.
Și la 40 de generații, adică în anul 1025… peste un trilion!
Un trilion de oameni ca să ajung eu, fix eu, să plătesc chirie într-o garsonieră cu mucegai!
Și-acum vin și întreb ca orice suflet cinstit, născut pe minus:
Ce-a făcut toată trupa asta de strămoși?
Au muncit ei ceva? Au lăsat o avere? O moștenire? Un blestem măcar?
Un castel, un teren, o casă bătrânească în Teleorman, un cui înfipt într-o grindă și declarat patrimoniu de familie?
NIMIC.
Nici aur, nici argint, nici o sobă de teracotă cu monogramă regală.
Nici măcar un certificat de prostie transmis din generație în generație.
Doar gene. Gene și predispoziții: la datorii, la stres, la insomnii și la gânduri adânci la cinci dimineața.
Și atunci zic: unde s-a rupt firul?
Ori au fost leneși și au trăit degeaba,
ori voi, ceilalți, le-ați furat moștenirea și ați scos-o pe sub mână,
și eu am rămas cu nimicul oficial.
Moștenire de neam sărac: o pungă de semințe, o cafea ieftină și 25 de lei până la leafă.
Și culmea, dacă fiecare strămoș îmi lăsa câte un ou…
ACUM AVEAM FERMA MEA DE MAMMOTH!
Aveam lanț de restaurante, mega-industrie de ouă ancestrale cu gust de ADN vechi!
Dar nu…
Mi-au lăsat doar întrebări existențiale și dorința profundă de a-mi găsi castelul care n-a existat niciodată.
Și-acum mă trezesc eu, cu toți strămoșii ăștia în spate, și trag linie:
Sunt produsul final al unei conspirații genetice de lene, ghinion și lipsă de viziune.
Un efort de milenii, care a culminat cu mine, plătind întreținerea pe februarie în aprilie.
Și ce-i mai tragic e că nici măcar nu-s ultimul din lanț!
Tre’ să fac și eu un copil, să continui moștenirea asta de lipsă totală de avere și direcție!
Să-i dau și lui, mai departe, nimicul nostru glorios.
Dar știi ce? Poate că n-au lăsat moștenire materială…
Poate că tot ce mi-au lăsat a fost umorul ăsta amar, absurd și genial.
Poate că, dacă ei n-au știut să lase aur,
eu o să las râsul.
Că râsul ăsta face mai mult decât toate moșiile pierdute pe care nu le-am avut niciodată.
Autor: Anatolii Basarab
Sursa: facebook.com
