Mică „spovedanie” de Paști

Sunt un creștin catolic ce învață în fiecare zi câte ceva despre viață deși, recunosc, încă nu m-am lămurit ce rost am eu pe aici.
Nu mă mai regăsesc în lumea de azi, în care toate sunt cu susul în jos și ale cărei valori nu mai au nicio legătură cu cele în spiritul cărora am fost crescută.
Cred, însă, cu tărie că, atei sau credincioși, cu toții ne naștem cu chipul Lui Isus în noi.
Cred că fiecare celulă a omului poartă, ca o ștampilă, urma unui cui, cel puțin.
Crucea ne însoțește de la primul țipăt și e acolo, lângă noi, la ultima suflare.
Dumnezeu nu intră în viețile noastre triumfalist și nimeni nu ne pregătește pentru marea întâlnire.
Dumnezeu ne surpinde.
Stă cuminte, ascuns, până la momentul în care știe că suntem pregatiți să auzim marea întrebare:
”Unde ești?”
Marea Întrebare a Genezei, pasul Lui Dumnezeu spre om, spre fiecare dintre noi.
E întrebarea definitorie a existenței mele.
Nu am fost educată religios, m-am născut în plin comunism, când a-ți face semnul Crucii era deja un act de bravură.
Nu am știut nimic despre El.
Dar nu I-a păsat.
Si m-a căutat.
Fără să facă prea multa zarvă și fără focuri de artificii, discret și atent să nu mă tulbure.
Nu am niciun merit in relația asta.
Eu sunt cea leneșă, eu sunt cea care dă bir cu fugiții la cel mai mic obstacol.
Îi întorc spatele și mă burzuluiesc la El.
Mă cert și Îl cert.
L-am gonit de multe ori.
I-am reproșat că nu e aici când și cum vreau eu.
I-am arătat că eu pot singură, că nu am nevoie de El.
Am fost nepoliticoasă și răzgâiată, obraznică și enervantă.
Înfrântă și deznădăjduită, m-am aruncat apoi în genunchi în fața Lui și I-am cerut iertare și I-am promis fidelitate veșnică.
Apoi L-am trădat din nou, pentru mai puțin de 30 de arginți…
Si totuși nu renunță la mine.
Rămâne aici.
Mă așteaptă în tăcere.
Se bucură de fiecare dată când mă întorc și niciodată nu îmi reproșează nimic.
Știe că sunt fiul risipitor, plecat să își găsească fericirea departe de casă, cel care se întoarce sărac lipit, fără haine, nemâncat, înfrant de lume, dar pe care El, de fiecare dată, îl întâmpină cu o imensă iubire.
Relația asta nu poate fi povestită și nici descrisă. Nu are legătură cu nimeni altcineva.
Căci El ne cauta pe fiecare în parte. Și de la fiecare asteaptă, în tăcere, un răspuns.
Nu ne obligă să Îl credem sau să Îl urmăm.
Nu ne promite nimic decât Iubirea Lui veșnică.
Deși știe că, la sfârșit, epuizați și dezamăgiți, neîncrezători după o viață de căutare, vom intreba, la fel ca Fiul cel dintâi, „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce m-ai părăsit?”
Căci viața noastră nu e decât o punte între două întrebări….
A Lui si a noastră…
Cristos a înviat, pentru ca noi, azi, să fim liberi, să trăim frumos și să iubim profund, cu toată ființa noastră.
A înviat ca să ne dea un rost.
Acela de a fi copiii iubiți ai Tatălui.

Autor: Adriana Stoicescu

Share on Facebook

Tweet

Follow us