Măsuri de siguranță fără plasă de siguranță
Motto:
“Caveant consules ne quid detrimenti reipublicae capiat!”
(Consulii să vegheze ca republicii să nu i se aducă vreun prejudiciu! – formula prin care Senatul Romei le conferea consulilor puteri discreționare în situații de pericol extrem.)
Instituția stării de urgență este cunoscută și folosită de multă vreme și în multe locuri, ea fiind necesară în anumite împrejurări.
Nu instituirii stării de urgență trebuie să i ne opunem, dacă anumite măsuri sunt necesare în condițiile pandemiei, ci relei sau insuficientei ei definiri concrete, constând în indicarea drepturilor fundamentale care sunt restricționate și a limitelor acestei restricționări.
Or, din acest punct de vedere, decretul de instituire a stării de urgență semnat de Președintele Klaus Werner Iohannis, pe data de 16 martie 2020, este vag, acolo unde trebuia să fie precis (limitarea exercițiului drepturilor fundamentale) și este lacunar, acolo unde trebuia să fie exhaustiv (stabilirea măsurilor de excepție – cele contrare regulilor liberei concurențe – pentru protecția economiei și a persoanelor expuse nevoilor existențiale, respectiv protecția coeziunii economice și sociale).
În condiții normale, Guvernul și Parlamentul au un spațiu de mișcare limitat de drepturile omului și cetățeanului. Existența acestora crează un anumit echilibru de putere între stat și cetățean. Când realitatea iese din matca normalului se impune schimbarea acestui echilibru, prin limitarea exercitării anumitor drepturi cetățenești, în așa fel încât statul, în mod excepțional, să capete mai multă libertate pentru a aplica unei situații excepționale un tratament excepțional. Se renunță voluntar, pentru o vreme, la drepturi individuale în folosul binelui colectiv.
Dacă statul, respectiv puterea politică publică, obține astfel libertăți excesive în raport cu nevoile, se deschide calea abuzului. Astfel nici binele colectiv nu se obține nici libertățile individuale nu sunt respectate.
Starea de urgență este o armă cu două tăișuri. Ea poate fi și leac și otravă. De aceea trebuie să fim vigilenți și riguroși cu instituitrea ei, atât sub aspectul fondului cât și al procedurii.
Și tot de aceea, decretul Președintelui Iohannis trezește îngrijorări justificate.
Ce urmează?
În primul rând intervenția Parlamentului. Acesta poate respinge decretul (ceea ce nu este cazul, întrucât starea de urgență pare necesară) sau îl poate amenda pentru a-l adecva mai bine nevoilor și a închide calea abuzurilor.
După eventuala să adoptare, Guvernul va trebui să stabilească măsurile necesare în noul cadru creat. După caz, acestea vor privi organizarea aplicării regulilor specifice stării de urgență și aplicarea lor în concret, cu noile instrumente puse la dispoziție, sau inițierea legislației cerute de împrejurări, fie prin OUG fie prin proiecte trimise Parlamentului. Pe perioada stării de urgență Parlamentul rămâne în sesiune și nu poate fi dizolvat; ceea ce permite adoptarea legislației utile în regim de urgență.
Evident, depinde de capacitatea administrativă a executivului și de buna sa credință ca regimul stării de urgență să fie eficient în privința atingerii tințelor declarate și rezonabil în privința observării drepturilor limitate. Ne oferă Guvernul iohannisto-penelist Orban 2, ajuns și menținut la putere cu sprijinul și pe răspunderea PSD, garanții că așa vor sta lucrurile? Nu.
Ne putem opune în mod legal prin mijloace democratice extraparlamentare (inclusiv cele judiciare), în cazul abuzului de stare de urgență? Nu. Singurul care se poate opune este Parlamentul, în care azi majoritatea relativă o deține PSD, iar cea absolută serviciile secrete (nu neapărat românești).
Pe de altă parte, ținând seama de gravitatea situației care a impus instituirea stării de urgență, ar trebui să lăsăm Guvernului șansa de a face în liniște tot ceea ce este capabil să facă bine și eventual de a se autodepăși. Căruța a intrat în apele repezi ale vadului și când căruța trece vadul, nu se schimbă caii. Mai ales când caii de schimb sunt la fel de răpciugoși.
Dacă lucrurile vor merge cu adevărat prost și dacă starea de urgență va conduce nu spre limitarea exercițiului unor drepturi, ci spre desființarea lor, atunci speranța va fi, vorba poetului, în noi și în zei.
Și același poet încheie cu avertismentul: “Dară gândiți-vă eroi, / Că zeii sunt departe, sus. / Dușmanu-i lângă noi.”
Știind aceasta, în tot ceea ce vom decide să întreprindem va trebui să ne aducem mereu aminte de marele adevăr potrivit căruia: “Totuna e dac-ai murit / Flăcău ori moș îngârbovit. / Dar nu-i totuna leu să mori / Ori câine-nlănțuit.”
Să decretăm, deci, starea de român liber și responsabil!
