Martie luna superstitiilor

Martie luna superstitiilor

0 91
Sa nu care cumva sa rostiti cuvinte ca “paduchi” sau “sarpe” sau orice alt nume de tiritoare sau pasari de noapte! Sa nu amintiti de asemenea de blestematii sau de alte lucruri despre “cela rau”!
Sa nu cautati privirea vrajitorilor sau legatorilor de casatorii si nu care cumva sa va puna “al necurat” sa va sfaditi cu aia care deoache, ca va merge de-a-ndoaselea tat anul! Asa isi sfatuiau pe vremuri batranele copiii atunci cind se apropia luna lui Martisor, luna din an in care soarele se inzdraveneste in ziua a douazecea.
Luna vrajitoarelor, luna nuielelor de alun si legaturilor de dragoste, a farmecelor de ursita si a vorbelor care pot harazi soarta pentru un an intreg. Daca la vechii druizi, echinoctiul din luna martie prevestea renasterea, in cultura populara romaneasca luna martie este privita ca una de tranzitie si, ca atare, trebuie “petrecuta” cum se cuvine, “dupa datina stramoseasca”.
Cu ritualuri de indepartare a raului, de primenire a gospodariei si a vitelor, de pregatire a pamintului pentru recolta, de curatire a sufletului. Pastrate cu sfintenie de batrini, datinile, farmecele, legaturile si superstitiile au intrat si in lumea moderna conferindu-i noi valente culturale.
Chiar daca pretind ca nu cred intru totul in “povestile” bunicilor, tinerii tin totusi cont ca “trebuie sa aiba grija” si sa respecte sfaturile pentru ca “batrinii stiu ei ce stiu…”. In fiecare an, la inceputul primaverii, in ziua de 9 martie, crestinii ortodocsi sarbatoresc pe cei 40 de mucenici din Sevastia Armeniei.
Povestea lor se petrece in secolul IV, in timpul imparatiei lui Liciniu (308 – 324), cand crestinii erau adesea pedepsiti pentru credinta lor. In cetatea Sevastia era pe atunci un voievod de oaste (adica general) pe nume Agricolae, mare dusman al celor care credeau in Hristos.
Hotarandu-se ca toti ostasii sunt datori sa aduca jertfe zeilor, Agricolae a aflat cu manie ca patruzeci dintre soldatii sai sunt crestini si nu vor sa asculte aceasta porunca. In fruntea lor se aflau trei viteji, greu incercati in razboaie, pe nume Chiron, Candid si Domos. Chemandu-i la el, Agricolae le spuse, cu vorbe mestesugite: “Precum in razboaie ati luptat vitejeste pentru imparatul nostru, tot asa si acum aratati-va credinta si aduceti jertfele poruncite.
Alegeti: ori va supuneti, ori veti inceta de a mai fi osteni si veti fi chinuiti!”. Si ii arunca pe toti in temnita. Stand ei acolo si cantand psalmi intreaga noapte, iata ca li se arata chiar Domnul nostru Iisus Hristos, care ii imbarbata sa rabde pana la capat toate chinurile ce vor veni peste ei. Dupa sapte zile, sosind si un alt general, Lisie, cei patruzeci de soldati au fost scosi din temnita si adusi la judecata, in fata celor doi tirani.
Vazand ca nu accepta sa se inchine zeilor, ei au poruncit ca mucenicii sa fie loviti cu pietre. Insa, din voia Domnului, pietrele isi greseau tinta si se intorceau asupra celor care le aruncau. Cand insusi Agricolae, manios, a luat o piatra si a aruncat-o asupra unuia dintre sfinti, piatra s-a intors si l-a lovit in fata.
A doua zi, voievodul a poruncit ca toti cei patruzeci de sfinti sa fie aruncati intr-un iezer (lac adanc de munte) ce se afla in apropiere.
Apa acestui iezer era foarte rece, caci afara era un ger cumplit. Venind noaptea, unul dintre ei, nemaiputand rabda, a iesit din lac, dar a murit pe loc. Ostasii de pe margine, care ii pazeau, adormisera, numai strajerul temnitei nu dormea. El a fost atat de impresionat de cele petrecute si de credinta celor patruzeci de mucenici, incat a intrat in apa rece, strigand: “Si eu sunt un crestin!”.
Numele sau era Aglaie. A doua zi, de dimineata, cei doi generali au mers pe malul iezerului si s-au mirat ca oamenii din apa erau inca in viata. Maniosi, ei au poruncit ca sfintii sa fie scosi de acolo si sa fie omorati prin chinuri cumplite. Iar ei, dandu-si sufletele in mainile Domnului, se bucurau ca s-au mantuit si nu s-au lepadat de Iisus Hristos.
Pentru a nu mai ramane nimic din trupurile mucenicilor, Agricolae a poruncit ca ele sa fie arse, iar oasele sa fie aruncate intr-un rau din apropiere.
Dar nimic din toate acestea nu s-a pierdut, caci dupa trei zile, episcopul Petru, din acea cetate, a mers noaptea pe malul raului impreuna cu alti crestini si au adunat de acolo toate oasele sfintilor, caci erau luminoase, astfel incat puteau fi vazute si in intuneric. Ele s-au pastrat pana in ziua de astazi, particele din moastele celor patruzeci de mucenici gasindu-se in multe locuri ale lumii si chiar si in tara noastra, in cateva biserici, unde credinciosii ortodocsi vin si se inchina cu evlavie.
La noi, romanii, sarbatoarea a dat nastere mai multor obiceiuri frumoase, crestine dar si precrestine, caci ziua celor patruzeci de mucenici este aproape de data echinoctiului de primavara (atunci cand ziua este egala cu noaptea). Iza M.

COMENTARII

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.