„Marele pericol al acestor vremuri nu sunt doar efectele economice devastatoare ale...

„Marele pericol al acestor vremuri nu sunt doar efectele economice devastatoare ale restricțiilor profund antidemocratice, ci uitarea”

0 27

Dacă îmi doresc un lucru în aceste urgiste vremuri ale fatidicului an 2020, este ca tinerii să nu uite că s-a murit pentru libertate. Și așa, altceva nu va rămâne lumii decât aminitre vremurilor când astfel de restricții păreau de domeniul prozei orweliene. Mi-am propus ca tot cea ce voi scrie de acum să fie acte de disidență împotriva celui mai crud dintre dușmanii libertății: uitarea.
Voi scrie pentru ca amintirea vremurilor când oamenii iubeau, petreceau, învățau, sufereau și se îmbrățișau să nu fie vreodată pierdută. Ceea ce vor corifeii regimurilor politico-medicale este acceptarea noi normalității în care tot ceea era mai frumos și mai vesel, tot ceea ce însemna culoare, frumusețe, bucurie și căldură să fie șters. Voi scrie în memoria vremurilor când era de neconceput ca puterea politico-administrativă să ordone ca a doua zi business-uri și ramuri întregi din economie să se închidă.

Marele pericol al acestor vremuri nu sunt doar efectele economice devastatoare ale restricțiilor profund antidemocratice, ci uitarea. Îmi e teamă că oamenii vor uita că a existat și epoca în care puteai iubi, puteai călători, spera, visa învăța și trăi printre oameni și îndemnul era „iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”. Îmi e teamă că zi după zi, ceas de ceas, restricție cu restricție vom accepta că aceasta este noua normalitate.
Pandemia de coronavirus a fost și este cel mai mare exercițiu de descentralizare și deresponsabilizare a guvernelor de după marea criză financiară din 2008. Doar atunci guvernele lumii au decis că răspunderea pentru uriașa lăcomie și greșelile speculative comise de bănci și fonduri de investiții să fie transferată populației.
Trăim exact același scenariu. Neputincioase în fața răspândirii virusului, incapabile să creeze o infrastructură medicală de testare masivă, incapabile să crească masiv capacitatea de primire la ATI, pasează răspunderea exclusiv către populație. Convenabil pentru guvernele lumii, practic din nou am asistat la o deresponsabilizare guvernamentală de proporții, chiar mai mare decât cea din 2008.
Nu doar că au transferat și vor mai transfera consecințele sociale și economice ale pandemiei la populație, nu doar că, asemeni crizei din 2008, și de această dată tot din buzunarul contribuabilului, au fost și sunt suportate costurile, tot din economiile și bruma lui de avuție. De data asta, pe lângă costurile clasice de natură economică, ni s-a mai cerut un preț. Libertatea noastră.
De data asta, spre deosebire de precedenta criză, ni s-a mai cerut un sacrificiu. Poate cel mai greu de dus dintre toate sacrificiile. Ni s-a cerut să renunțăm la tot ceea ce e mai frumos în lume, la teatre, operă, artă, îmbrățișări, voie bună, școli față în față, serbări, parcuri, biblioteci, nunți sau solidaritate sub forma apropierii dintre oameni. Ne-au cerut cel mai greu dintre sacrificii. Ne-au cerut să le cedăm întreaga noastră viață, libertatea noastră și tot ceea ce am iubit mai mult și tot ceea ce făcea lumea noastră cu toate imperfecțiunile ei, una frumoasă.

Impotența celor care cârmuiesc destinele națiunilor a fost transferată ca și costuri pe umerii poporului. Am fost suduiți, pentru faptul că am ales, unii dintre noi, ca respectând legile și măsurile care erau de bun-simț, să nu renunțăm la a trăi totuși.

Ceea ce m-a frapat în legătură cu gestionarea pandemiei, au fost nu doar restricțiile inimaginabile și inacceptabile pentru orice democrație, ci faptul că mai subtil sau mai direct, mai asumat mai pe față sau mai abscons, guvernele lumii, administrația politco-medicală au lăsat să se înțeleagă că drumul pe care îl avem de urmat nu este masiva creștere a capacităților ATI și a capacității sistemului medical în general, ci schimbarea modelului social. Iar mantra rostită de toți cioclii apocaliptici este „Nimic nu va mai fi la fel”

Într-un război ca acesta, în care încearcă excelența sa, comandantul acțiunii, Raed Arafat, să ne convingă că suntem, populația ar trebui să fie încurajată să lupte, să aibă curaj, să muncească dublu, triplu pentru a produce plus valoare pentru a susține efortul de război.

Acum lucrurile au stat în mod straniu și inexplicabil cu totul diferit. Populația nu a fost încurajată să muncească triplu pentru ca prin munca noastră, a tuturor, să îi putem apăra pe cei vulnerabili, bolnavi cu comorbidități, și să putem să le susține nu numai accesul cât mai larg la tratamente, locuri în spitale bine dotate și condiții pentru ca ei să fie sprijiniți și încurajați să muncească de acasă, acolo unde este cazul, sau să se pună la punct un sistem de protecție socială și sprijin pentru cei mai în nevoie dintre noi, care nu mai pot munci.

Din contră, în loc să fim încurajați, îmbărbătați, sprijiniți de către conducători să ieșim la muncă pentru ca statul să își permită un sistem sanitar puternic, ni s-a spus că noi suntem de vină pentru că iubim, petrecem, vrem să învățăm împreună în școli, să mergem la moschee, biserică sau sinagogă, ne dorim artă, cultură, teatre, nunți, tradiții și sărbătorim și, în consecință, noi suntem cei care trebuie să achite factura pandemiei.

A doua chestiune care m-a frapat în gestionarea pandemiei a fost uriașa propagandă făcută pericolului reprezentat de coronavirus.
Mii de jurnaliști aflați pe ștatele de plată ale guvernelor, marilor companii farmaceutice, grupurilor de lobby, mii de infleunceri, persoane publice, vedete, politicieni, absolut toți împreună cu funcționărimea politico-sanitară încearcă, de aproape un an deja, să ne convingă cu orice preț că pandemia de coronavirus este unul din călăreții apocalipsei și cea mai mare tragedie medicală a secolului nostru.

Pentru orice spirit analitic tocmai aceste uriașe resurse alocate marketing-ul agresiv făcut virusului este cel puțin generator de mari semne de întrebare

Domnilor responsabili cu comunicare publică, oamenii, au instinct social, au capacitatea de a înțelege un pericol real. Chiar și cei mai superficiali dintre semenii noștri, chiar și cei mai dispuși să crediteze guvernul, chiar și ei înțeleg următorul principiu: dacă un pericol este atât de mare el nu are nevoie de uriașe campanii media pentru a convinge publicul de gravitatea lui.

Domnilor, bombele căzute în cele două războaie mondiale nu aveau nevoie de reclamă, de campanii de presă și vectori de influență publică. Oamenii știau că de la bombardamente se moare și se ascundeau de bună voie în buncăre.

De obicei, în orice criză, în orice situație care amenință securitatea națională, în orice catastrofă, statul, prin serviciile de informații, prin purtători purtători de cuvânt și comunicatori publici și prin presă, încearcă să liniștească oamenii, să le dea speranță și să mențină o atmosferă de pace și calm în societate. Acum, dimpotrivă, statul a fost cel care a pus lemne pe focul isteriei publice.

În concluzie, cred că frica noastră a fost cea care a creat auspiciile acestei situații. Frica și lenea noastră. Dacă oamenii ar fi cerut cu vehemență să meargă la muncă, să sprijine țara prin munca lor, să își trăiască viața apărându-i, totuși, pe cei vulnerabili, atunci poate alta ar fi fost realitatea zilelor noastre. Dar lucrurile au fost diferite. Mulți dintre semenii noștri, în lunile acelea de lockdown, au preferat, vorba maestrului Cristoiu, să stea pe cuptor în loc să ceară cu fermitatea muncă și libertate.

Dacă statul ar fi cerut cetățenilor să sprijine, chiar prin taxe și impozite mai mari, chiar poate printr-un impozit special destinat susținerii efortului sanitar, atunci da aș fi crezut în uriașul pericol reprezentat de coronavirus, și sunt convins că o bună parte din populație ar fi acceptat să contribuie astfel la efortul de război.

Autor: Tano Salar Fattah
Sursa: cristoiublog.ro

COMENTARII

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.