Mândrie și imperialism
Iunie este Luna Mândriei. Și în Occident, indiferent că este iunie sau nu, Pride (”Mândria Gay” – denumire dată seriei de evenimente din luna iunie care celebrează homosexualitatea – n.n.) aruncă în prezent o umbră foarte lungă asupra politicii și culturii populare. În urmă cu douăzeci de ani, nu era cazul. Pe atunci, festivalurile Pride erau pur și simplu un fenomen cultural restrâns, care interesa doar o mică parte a populației. Astăzi, numai așa ceva nu mai e.
Într-un interval scurt de timp, am dezvoltat câteva tradiții noi și foarte lăudate ale Lunii Mândriei. Una dintre acestea este fim martori la modul ridicol și aproape sărit de pe fix în care entitățile guvernamentale și corporative își semnalizează virtuțile lor ”incluzive”.
Anul acesta, Pușcașii Marini ai SUA au postat o imagine care editează afișul filmului din 1987, Full Metal Jacket , înfățișând o cască de luptă decorată cu gloanțe de culoarea curcubeului, cu legenda „Născut pentru a servi” mâzgălită pe ea.
Deci Pride a trecut de la a fi un totem în rândul unei mici minorități sexuale la ceva evanghelizat cu entuziasm în toate părțile de statul însuși. Această cooptare deschide problema „imperialismului woke” – cel mai bine ilustrată de imaginea unui steag curcubeu fluturând dintr-un avanpost fortificat al SUA din Afganistan.
Pentru a înțelege imperialismul woke, un punct bun pentru a începe este însuși conceptul de imperialism. Scopul imperialismului, cel puțin în practica observată, este de a îmbogăți rapid centrul imperial, iar cel mai bun mod de a face acest lucru este de a absorbi bogăția și resursele de dincolo de granițele sale, de la periferie. Luată ca atare, Marea Britanie este o insulă rece și umedă, cu o bază de resurse neremarcabilă și în mare parte epuizată. Ca atare, Marea Britanie din secolul al X-lea cu greu ar fi putut fi locul unei civilizații înalte. Dar, așezată pe un imperiu global, Marea Britanie a putut controla resursele unei mari părți a globului în beneficiul său, adică exact ce a și făcut atâta vreme.
Acest proces are dezavantajele sale pentru cei de la periferie, supuși prădătorilor din centrul de putere. Oricine este familiarizat cu istoria știe despre China că a fost fie cea mai avansată, fie una dintre cele mai avansate civilizații umane pentru cea mai mare parte a istoriei înregistrate. Sărăcia masivă a statului chinez din secolele al XIX-lea și al XX-lea poate fi explicată doar parțial prin decadența și gestionarea defectuoasă a guvernării de către dinastia Qing. China a devenit săracă și înapoiată numai după ce a fost supusă exploatării bogățiilor și resurselor de către europeni.
Aceasta este o caracteristică, nu un accident. Întrucât nu pot fi toți bogați, cel mai bun lucru este să te asiguri că cei care se îmbogățesc sunt oamenii potriviți și că cei care plătesc pentru asta sunt obligați să o facă. Dar a continua să exploateze bogăția din exterior nu este singurul lucru pe care un imperiu trebuie să îl facă pentru a avea succes; trebuie, de asemenea, să gestioneze patronajul, atât în interiorul, cât și în afara granițelor sale.
Patronajul imperial poate lua multe forme, dar ideea generală este de a se asigura că suficienți oameni sunt cointeresați în întreținerea exploatării bogăției și resurselor. Orice imperiu care eșuează în această sarcină va crea nu doar ceea ce istoricul britanic Arnold Toynbee a numit „proletariat intern” – o masă de oameni din interiorul granițelor imperiului care nu mai câștigă niciun beneficiu din existența acestuia – ci și dușmani puternici din exterior al căror scop va fi inversarea fluxului de bogăție.
Din acest motiv, „diplomația cu barbarii” tinde să fie un element fix al managementului imperial, fie că este vorba de Roma din secolul al treilea sau de China din secolul al XI-lea. Atât în contextul roman, cât și în cel chinez, triburile barbare marginale au fost integrate în structurile de patronaj și tribut pentru a le pacifica. Dacă erai o căpetenie germană undeva pe Rin, legitimitatea ta politică se baza adesea pe capacitatea ta de a distribui bunuri de lux romane propriilor tăi oameni. Dacă cadourile încetau să mai vină, erai înlocuit de cineva mult mai agresiv – cineva care putea lua ceea ce Roma nu mai avea timp sau bani să dea.
Ce legătură are această istorie cu „imperialismul woke” de astăzi? Într-adevăr, nu au existat Parade ale Mândriei Gay în Chengdu din secolul al treilea (cel puțin nu unele despre care să știm), dar criticile la adresa imperialismului woke tind să se concentreze pe latura sa ideologică; fanatismul său stăruitor, asemănător unei religii; dimensiunile sale anti-naturale; ambițiile sale totalitare de a administra inclusiv la nivel micro chiar și mințile și imaginația tuturor subiecților săi interni. Prin această lentilă, imperialismul woke apare ca un mod nou și mai puternic de dominație umană. Nu mai este doar o exploatare de bogăție și resurse, este o exploatare de bogăție și resurse care controlează în plus și mintea subiecților.
Dar asta e o prostie. Dacă cineva acceptă că un imperiu trebuie să mențină un patronaj suficient pentru a se putea susține, atunci imperialismul woke, așa cum este, echivalează cu un imperialism la buget redus. Este un imperialism de om sărac, unul care nu își mai permite să trimită bijuterii de aur cu pietre prețioase fiecărui Tom, Dick și Reinhardt de pe cealaltă parte a Rinului, ci se mulțumește să trimită platitudini și moralism despre ”valori”.
Acest punct devine și mai evident când tragem linia rezultatelor actuale ale volumului diplomatic american. Aici, situația este îngrozitoare; Washingtonul pierde teren în aproape fiecare parte a lumii. Este respins și ignorat în America de Sud, unde Beijingul își extinde încet influența. Nu a reușit complet să determine lumea din afara Europei și a câtorva state-client din Asia să adopte sancțiunile împotriva Moscovei. Se dovedește incapabil să prevină legături mai strânse între India și Rusia și a suferit eșecuri umilitoare în Orientul Mijlociu, Arabia Saudită propunând deschis ideea de a abandona petrodolarul. Astăzi, Statele Unite nu pot să mențină ordinea nici măcar în casa NATO, pentru că Turcia a respins în mod deschis aderarea Suediei și Finlandei, luând în batjocură garanțiile SUA că aplicațiile de aderare ale statelor nordice vor fi accelerate.
Pe vremea când Statele Unite erau mai puternice, au făcut ceea ce fac imperiile de succes: americanii au exploatat bogății, desigur, dar au și răspândit bunăstare. Pe vremuri, Europa era un instrument util împotriva sovieticilor, motiv pentru care Washingtonul și-a luat asupra sa sarcina subvenționării masive a reindustrializării jumătății de vest a continentului. Planul Marshall și actele similare de binefacere nu au fost un produs al idealismului naiv, ci mai degrabă al unui realism rece.
Europa este din nou într-o luptă împotriva Rusiei, dar de data aceasta nu mai există prânzuri gratuite la îndemână. De aceea, elitele americane și europene se mulțumesc să rostească lozinci despre nevoia de a „face sacrificii” pentru a-l încetini pe Putin, ceea ce în termeni reali înseamnă sacrificarea economiilor europene. Din nou, nici acesta nu este idealism naiv; este din nou un realism rece din partea americanilor, dat fiind faptul că nu mai sunt atât de bogați sau măcar suficient de funcționali pentru a putea oferi patronaj material.
Orice alt eșec diplomatic recent al SUA urmează un traseu similar. În America de Sud, chinezii oferă un miliard de dolari pentru a construi un nou aeroport, în timp ce Washingtonul ar putea aduce doar un milion pentru a înființa un ONG care să protejeze drepturile omului. În Asia de Est, Beijingul practică o diplomație serioasă și material costisitoare, în timp ce americanii, ca răspuns, oferă câteva sute de milioane de dolari pentru a combate schimbările climatice și a urmări bărcile de pescuit ilegale din China. Ankara pune saci cu nisip în funcționarea NATO pentru că simte că nu îi iese suficient (beneficiu) din alianță și acum se frământă din cauza faptului că trebuie să respecte regulile stabilite de Washington. Turcia poate fi convinsă să permită aderarea Suediei și Finlandei, spune președintele Recep Tayyip Erdogan, dar numai dacă i se plătește un tribut suficient.
Pentru intelectualii nemulțumiți din Occident, imperialismul woke arată ca o nouă forță totalizantă, invincibilă care susține dominația. Acest lucru se datorează faptului că mulți dintre intelectualii noștri dizidenți, de dreapta și de stânga, aparțin publicului țintă pentru prozelitismul woke: clasele de mijloc superioare urbane. Și din nou, la un nivel foarte superficial, obiectivele conceptuale ale imperialismului woke – dominația și controlul nu doar asupra corpului uman, ci și asupra minții – sunt mult mai îndrăznețe decât cele ale generațiilor anterioare de ambiție imperială. Dar, în realitate, asemenea ambiții nu înseamnă mare lucru. Chiar și stelele se măresc dramatic înainte de a imploda la sfârșitul ciclului lor de viață.
Trecerea de la răspândirea bunăstării la răspândirea, în locul ei, a ”valorilor” (aluzie la ”valorile” evocate de noile elite vestice – diversitate, incluzivitate, discriminare pozitivă și egalitate de gen și orientare sexuală etc – n.n.) este, în cele din urmă, o sărbătoare a inevitabilului declin. Și acesta este – dacă există vreunul – adevăratul sens al Lunii Mândriei Imperiale.
Autor: Malcom Kyeyune
Preluare: https://compactmag.com/article/pride-and-american-imperialism
