Maestrul Radu Beligan despre scriitorul Victor Eftimiu!
Victor Eftimiu, care se născuse în Boboştiţa din Epirul albanez şi n-a ştiut până la şapte ani, nici o boabă românească, era pasionat să descopere limba romana, originea unor cuvinte şi deţinea secretul multor etimologii neaşteptate.
De pildă, îmi spunea el, cuvântul săndulie, cu care oltenii numesc covoraşul de lângă pat, vine de la franţuzescul „descente du lit”. Cine şi-ar fi închipuit că atât de neaoşul mujdei vine tot din franceză: mousse d’ail (adică spumă de usturoi)?
Cuvântul mişto, revendicat de ţigani, derivă, după Eftimiu, de la sintagma nemţească „mit stock”, adică „cu baston”, ceea ce înseamnă cineva de condiţie bună. Un tip cu baston e un tip mişto!
Tot din germană ne vine şi cuvântul şmecher. Boierii olteni care aveau podgorii, îmi explica Eftimiu, au angajat specialişti în degustarea vinurilor. În germană, schmecken înseamnă a avea gust, a fi bun la gust. Omul care făcea operaţia era un şmecher, adică un specialist pe care nu-l puteai păcăli cu un vin prost. De aici, prin extensiune, un individ isteţ, imposibil de tras pe sfoară.
Cu totul neaşteptată este originea altor două cuvinte a căror etimologie o descoperise Eftimiu. E vorba de paţachină şi joben. Dicţionarul ne spune că paţachina e planta numită în latineşte Rubia tinctorum, dar nu ne arată că tot paţachină se spune şi unei femei de moravuri uşoare.
Cuvântul mişto, revendicat de ţigani, derivă, după Eftimiu, de la sintagma nemţească „mit stock”, adică „cu baston”, ceea ce înseamnă cineva de condiţie bună. Un tip cu baston e un tip mişto!
Tot din germană ne vine şi cuvântul şmecher. Boierii olteni care aveau podgorii, îmi explica Eftimiu, au angajat specialişti în degustarea vinurilor. În germană, schmecken înseamnă a avea gust, a fi bun la gust. Omul care făcea operaţia era un şmecher, adică un specialist pe care nu-l puteai păcăli cu un vin prost. De aici, prin extensiune, un individ isteţ, imposibil de tras pe sfoară.
Cu totul neaşteptată este originea altor două cuvinte a căror etimologie o descoperise Eftimiu. E vorba de paţachină şi joben. Dicţionarul ne spune că paţachina e planta numită în latineşte Rubia tinctorum, dar nu ne arată că tot paţachină se spune şi unei femei de moravuri uşoare.
Care e rădăcina acestei paţachine? În Bucureşti, exista pe vremuri un vestit mezelar pe nume Paţac. Fratele acestuia a fost cel dintâi care a deschis în România un „şantan” pe bulevardul Elisabeta, importând de la Viena nişte fete vesele care circulau seara pe bulevard în faţa „instituţiei”, ca să atragă clientela. Acestea erau „fetele lui Paţac„, adică paţachinele…
În ce priveşte cuvântul joben, multă lume se întreabă de ce acest soi de pălărie e desemnată în toate limbile cu cuvinte care indică forma ei (în franceză haut-de-forme, în engleză top hat, în germană zylinder, în italiană cilindro, limba română fiind singura în care numele înaltei pălării are cu totul altă denumire, afară de aceea populară de „ţilindru„. Explicaţia este simplă: cel ce a introdus în Bucureşti prestigiosul acoperământ era un negustor francez care avea magazinul pe Calea Victoriei şi se numea Jobin…
Tot Eftimiu mi-a revelat că, în limba engleză, animalele comestibile au două nume: un nume când sunt moarte şi un alt nume când sunt vii…
Boul se cheamă ox când e pe patru picioare, iar când e tăiat se cheamă beef. Viţelul viu se cheamă calf, mort se cheamă veal. Porcului i se spune pig, când e viu şi pork când e mort. Oaia este sheep când trăieşte şi când moare, devine mutton…
De ce? Fiindcă în Anglia, începând cu secolul al XIII-lea, paznicii de turme au fost întotdeauna nemţi: ox, sheep, calf, pig. În vreme ce bucătarii au fost totdeauna francezi: veau – veal; porc – porc; mouton – mutton; boeuf – beef!
În ce priveşte cuvântul joben, multă lume se întreabă de ce acest soi de pălărie e desemnată în toate limbile cu cuvinte care indică forma ei (în franceză haut-de-forme, în engleză top hat, în germană zylinder, în italiană cilindro, limba română fiind singura în care numele înaltei pălării are cu totul altă denumire, afară de aceea populară de „ţilindru„. Explicaţia este simplă: cel ce a introdus în Bucureşti prestigiosul acoperământ era un negustor francez care avea magazinul pe Calea Victoriei şi se numea Jobin…
Tot Eftimiu mi-a revelat că, în limba engleză, animalele comestibile au două nume: un nume când sunt moarte şi un alt nume când sunt vii…
Boul se cheamă ox când e pe patru picioare, iar când e tăiat se cheamă beef. Viţelul viu se cheamă calf, mort se cheamă veal. Porcului i se spune pig, când e viu şi pork când e mort. Oaia este sheep când trăieşte şi când moare, devine mutton…
De ce? Fiindcă în Anglia, începând cu secolul al XIII-lea, paznicii de turme au fost întotdeauna nemţi: ox, sheep, calf, pig. În vreme ce bucătarii au fost totdeauna francezi: veau – veal; porc – porc; mouton – mutton; boeuf – beef!
Nota Redactiei: Al doilea din cei 12 copii ai negustorului macedoroman Gheorghe [Gheorgo] Eftimiu (bunicul se numea Eftimie Ceavo) si ai Mariei (n. Cociu), zisa si Economu, fiica de preot. Cetatenia romana o va obtine EFTIMIU abia in 1919. Dupa ce urmeaza, in comuna natala, primele clase (1895-1897) in limba greaca, isi va insoti (1897) parintii la Bucuresti, fiind inscris la scoala primara de pe strada Silvestru, colt cu Calea Mosilor, unde isi asezase negotul de coloniale si bauturi tatal sau.
Stabilit definitiv la Bucuresti in 1905, EFTIMIU isi publica, in acelasi an, prima poezie in efemera revista Speranta, scoasa… de el insusi. Dupa colaborarea la Dumineca, Viata literara si artistica (pseud.: EFTIMIU Victor, Athanes, V. EFTIMIU Grecu s. a.), redacteaza, la Sibiu, impreuna cu O. Goga si IIarie Chendi, rev. Tara noastra (1908). Onorariile primite in contul colab. la Luceafarul (Sibiu), Tribuna (Arad), Lupta (Budapesta) s. a. ii permit o calatorie la Paris, via Budapesta-Viena, si o sedere de doi ani (1909-1910) la Paris.
Stabilit definitiv la Bucuresti in 1905, EFTIMIU isi publica, in acelasi an, prima poezie in efemera revista Speranta, scoasa… de el insusi. Dupa colaborarea la Dumineca, Viata literara si artistica (pseud.: EFTIMIU Victor, Athanes, V. EFTIMIU Grecu s. a.), redacteaza, la Sibiu, impreuna cu O. Goga si IIarie Chendi, rev. Tara noastra (1908). Onorariile primite in contul colab. la Luceafarul (Sibiu), Tribuna (Arad), Lupta (Budapesta) s. a. ii permit o calatorie la Paris, via Budapesta-Viena, si o sedere de doi ani (1909-1910) la Paris.
Intors in tara, va fi in scurta vreme un om afirmat director al Teatrului Comedia (1912), (1920-1921; 1930; 1944-1945), al Teatrului National din Bucuresti, al celui din Cluj (1927), presedinte al SSR (1 sept 1944-1948), membru al Academieii, presedinte al PEN-Clubu-lui Roman si presedinte de onoare al Uniunii Scriitorilor .
Domnilor,
In articolul de mai sus am citit ca: ” in Anglia, începând cu secolul al XIII-lea, paznicii de turme au fost întotdeauna nemţi: ox, sheep, calf, pig.”
Pai cum asa: pai nu eram noi primii si cei mai vechi ciobani ai Lumii, de la Daci incoace? Asta conform studiilor „limbistice ” publicate in SUA , de catre medicul Napoleon Savescu !! Care probabil n-a auzit de fostul presedinte al Uniunii Scriitorilor , membru de onoare al Academiei Romane si primul Ppresedinte al Pen Club Romania!