La Brasov, muntele nu-i ca marea. Si n-a zis-o Basescu
Directia judeteana de ocupare a fortei de munca Brasov a desfasurat zilele trecute o actiune de angajare a somerilor locali pentru Santierul Naval din Mangalia. Asa cum erau prezentate de catre angajatorii de la malul marii, locurile de munca ofertate pareau aproape irezistibile pentru niste muncitori in cautarea disperata a unui job. Salariul putin peste 1000 de lei, cazare si masa asigurate, plus o prima de instalare de doua ori cuantumul salariului. Chiar si faptul ca batuse atata amar de drum pana la munte, era clar ca angajatorul miza pe existenta sub Tampa a unui excedent de forta de munca, ramasa pe drumuri dupa recenta incetare a activitatii a doi fosti colosi ai industriei brasovene, Tractorul si Rulmentul.
Socoteala de la marea de-acasa nu s-a potrivit cu cea din targul de la munte. Din puzderia de posibili interesati de oferta salina ce s-au perindat prin fata comisiei de angajare, un numar infim de muncitori a semnat hartiile.
Apatia lucratorilor brasoveni, chiar si a celor ce si-au pierdut de putin timp locul de munca pe care si-l aparau deunazi in strada, in jurul cauciucurilor incendiate in intersectii, trebuie ca are macar o explicatie valabila din cele cateva posibile.
Probabil conditiile expuse de catre angajatorii din Mangalia nu sunt atat de atractive pe cat par la prima vedere. Probabil ca departarea de casa atarna mai greu in balanta evaluarii unei oferte decat marimea salariului si celelalte facilitati. Poate ca zvonurile despre iminenta deschidere a unor noi parcuri industriale in vecinatatea Brasovului sunt luate foarte in serios de somerii ce spera sa-si gaseasca repede un alt loc de munca aproape de casa. In cazul disponibilizatilor de la Tractorul, pentru care sindicalistii au negociat la sange salarii compensatorii, se poate presupune ca incasarea acestora vindeca stresul de a nu avea temporar de munca. Dupa cum se poate si banui ca in succesul negocierilor un merit deloc neglijabil l-a avut graba autoritatilor de a incheia problema Tractorul pentru a opta pentru alte solutii pe terenul in cauza. Eventual imobiliare.
Poate fi, in fine, vorba despre inertia specifica amarasteanului, pentru care siguranta firava a ajutorului de somaj este, totusi, o realitate palpabila, chiar daca se epuizeaza dupa numararea a doua-trei hartii stecurate in plic. Deloc neglijabila este si varianta ca parte din muncitorii care oricum nu prea munceau la serviciu se dedica acum integral ocupatiilor pe care le prestau ilicit in timpul orelor de program.
Dar ar mai fi ceva. Mult mai serios decat toate motivele enumerate la un loc. In seara zilei in care am citit stirea cu ajofm-ul in ziar, am vizionat la televizor actiuni de protest ale salariatilor din portul Mangalia. Ceea ce inseamna ca angajatorii au nevoie disperata de niste inlocuitori pentru angajatii ale caror pretentii – justificate au ba, nu stim – nu mai pot sa le satisfaca.
Cel mai trist este ca stirea publicata de un ziar local brasovean despre esecul actiunii de recrutare personal nu sufla o vorba despre conflictul de la Mangalia. Imi amintesc ca, la toate ziarele la care am lucrat, era un adevarat stress in legatura cu publicarea „locurilor de munca de la ajofm”. Era primul lucru de care se interesau sefii in ziua de aparitie a listei cu pricina. Grija de a reflecta activitatea functionarasilor de la fortele de munca era maxima. Aceeasi atitudine am recunoscut-o in tonul de repros al articolului de ziar, care abia s-a abtinut sa nu infiereze lipsa de reactie a somerilor.
Trist, zic. Doar ca, daca functionarii ajofm au uitat sa-i informeze pe somerii convocati la negocieri ca la Mangalia se desfasura un conflict de munca taman cand patronii ii momeau pe brasovenii fara serviciu cu prime si mese calde, nu e doar trist. E lejer penal.
