Klaus Iohannis, primele semne de frică

Consemnul pe care l-a dat consilierilor săi, la angajare, pare a fi fost unul foarte strict: să nu-l streseze cu veşti proaste. Aşa se face că din sintezele zilnice de la prima oră i-a fost eliminată partea de revistă a presei care se referea la critici.Geaba toate gazetele naţionale şi tolkshow-urile de la televiziunile de ştiri îl făceau praf, geaba indolenţa, aroganţele şi stângăciile lui deveneau muniţie de băşcălie şi imprecaţii, mesajele nu ajungeau la destinatar. Şi, astfel, acesta nereceptându-le, nu reacţiona la ele.
Aşa se explică completa absenţă a preşedintelui din viaţa reală, decuplarea sa de actualitatea imediată şi alunecarea în aberant când unui popor gata să dea în clocot îi recomanda să joace golf.

De o vreme, însă, s-a schimbat ceva. Probabil agravarea pandemiei, probabil zecile de mii de protestatari cerându-i demisia, probabil creşterea dementă a preţurilor la energie, probabil succesul moţiunii de cenzură i-au obligat pe parcimonioşii raportori din jurul său să mai dea drumul la robinetul informaţiilor îngrijorătoare, să încerce, apelând la tot tactul lor de libidinoşi, să-l prevină pe marele şef că a cam început să se clatine şandramaua cu ei şi că ar cam trebui făcut ceva dacă vor să mai aibă cât de cât un viitor.
Prăpastia dintre utopia dulce în care trăise până atunci Klaus Iohannis şi realitatea amară în care s-a trezit pe neaşteptate a fost atât de şocantă încât din acest om parcă fără sentimente şi pulsiuni au început să răzbată semne de emoţii scăpate de sub control.

Întâi la nivelul limbajului verbal. Expresii precum “stat eşuat” şi “situaţie dezastruoasă” apărute în discursurile lui recente au uimit total auditoriul atent la nuanţe. În gura acestui personaj placid ele sunau apocaliptic. Mai ales că asigurase naţia, cu numai două săptămâni în urmă, cu acel rictus cauciucat galvanizându-i în sus colţurile gurii, că totul este sub control, că guvernul funcţionează normal şi că aşa zisa criză politică e doar ceva derizoriu.
Eram obişnuiţi ca din dolce far niente-le său să încerce a ne transfera ceva relaxare chiar şi atunci când nu ar fi fost cazul (doar ne amintim cu toţii cum prin iulie ne anunţa că pandemia a fost învinsă).
De aceea, căderea în extrema cealaltă, a prefigurărilor catastrofice, capătă acum o cu totul altă semnificaţie. Pare a fi o reacţie instinctuală de consternare şi insecuritate. O formă de frică depăşind prudenţele nevoii de a salva aparenţele.

Apoi la nivelul limbajului comportamental. După anunţul amânării pentru săptămâna viitoare a consultărilor pentru formarea noului guvern, un val uriaş de critici a invadat întreaga media. Pe pagina de facebook a preşedintelui au apărut în doar câteva ore de la anunţ, mii de mesaje devastatoare. Faptul că de data aceasta ele au ajuns la cunoştinţa destinatarului s-a văzut imediat. Klaus Iohannis a ieşit în timp record la declaraţii, deşi se afla în străinătate. A încercat să se explice, dar destul de timorat şi deloc convingător. Azi, întors în ţară şi văzând că valul de critici s-a înteţit,  a mai improvizat un eveniment, ceva cu centrala nucleară de la Cernavodă, doar ca să reia, ceva mai coerent, explicaţiile legate de criza guvernamentală şi să anunţe că a programat consultările de la Cotroceni pentru luni. Adică, oarecum, în regim de urgenţă. Ce concesie! Părea speriat, obosit, depăşit de evenimente, fără soluţii. A ascultat răbdător toate întrebările ziariştilor şi a răspuns cu stereotipii când a venit vorba despre “statul eşuat” despre “situaţia dezastruoasă” şi despre vinovăţii.
Situaţia ţării este extrem de gravă! Noi o ştiam de mult, pe pielea noastră, dar la urechile preşedintelui se pare că cifrele reale privind magnitudinea răului au ajuns doar recent. E clar că l-au speriat. Şi că a înţeles că acum, ştiindu-le, nu se mai poate deroba.

E foarte greu de cuantificat  care dintre crize e mai periculoasă. Pandemia, cu secţiile ATI sufocate şi sutele de decese zilnice cauzate de COVID, pauperizarea galopantă a românilor care va alimenta inevitabil amorsarea unei bombe sociale sau tăvălugul crizei economice cu efectele sale de domino.
Pe lângă acestea, criza politică pare a fi răul cel mai mic. Pentru că rezolvarea ei, în teorie, e cea mai simplă. Soluţia e evidentă, dar ea depinde de o mână de politicieni care ar trebui să renunţe la orgolii şi să asculte de logică şi de cifre. Iar logica şi cifrele (care să asigure un guvern stabil) spun: PSD + PNL + UDMR + minorităţi = 65%.
Criza politică doar pare a fi răul cel mai mic. Pentru că, în realitate, rezolvarea tuturor celorlalte crize considerate mai grave depinde imperios de rezolvarea corectă şi rapidă a crizei politice. Iar această rezolvare stă acum aproape exclusiv în mâna preşedintelui Iohannis.
Iată motivul pentru care domnia sa e speriat şi dă primele semne de frică. Fiind, în fine, informat corect, înţelege gravitatea situaţiei, înţelege că trebuie acţionat rapid (ceea ce-i creează un uriaş disconfort) şi înţelege că e obligatoriu să-şi tempereze vanitatea sa nemăsurată dacă vrea să fie de partea românilor şi să nu-şi incarce conştiinţa cu sute de mii de victime nevinovate.
Vom vedea curând ce predomină în alcătuirea lui Klaus Iohannis: raţiunea sau orgoliul.
Nici rolul fricii nu e de neglijat. Doar că, în afara fricii de realitatea sumbră a ţării şi de responsabilitatea care îi revine în tratarea acesteia, se pare că domnul preşedinte mai are şi alte frici, mult mai personale, care i-ar putea influenţa deciziile.
Ne vom lămuri în zilele următoare.

Contele de Saint Germain

Share on Facebook

Tweet

Follow us