Iuda de la fara frecventa
Preafericitul Patriarh Teoctist a trecut la cele vesnice. Expresie care, alaturi de „s-a savarsit de pe aceasta lume” ori „s-a urcat la Tatal” (precum si, in? genere, orice alte ascensiuni divine) este oricum preferabila celei cu trecerea in nefiinta. Realizatorii postului „Realitatea” au aflat ieri ca ultima formulare nu este deloc in acord cu dogma ortodoxa despre viata de apoi de la analistii teologici invitati in studio sa aduca un ultim omagiu celui ce a fost Intaistatatorul Bisericii Ortodoxe Romane. Dar surpriza lor lingvistica nu a egalat-o, cu siguranta, pe a telespectatorilor emisiunii. Comemorarea capului BOR, stins ieri din viata in urma unei interventii chirurgicale ce s-a complicat ulterior, l-a avut printre invitati pe fostul presedinte Ion Iliescu. Prezenta liberului cugetator pesedist la o emisiune religioasa nu se justifica decat prin aura de patriarh laic care inconjoara ca o secere sapca proletara a batranului bolsevic. Care vegheaza inca asupra enoriasilor din PSD si vede cu mahnire cum oile turmei pe care o pastoreste din ’90 incoace sunt cam ratacite astazi prin sondaje. Ateul convins din Oltenita n-a parut deloc surprins de ipostaza de patriarh in care a fost pus, ca sa contrabalanseze laic statura religioasa a cetateanului Teodor Arapasu. Cu dezinvoltura cu care isi ocupa candva mandatele – pe care astazi electoratul ar sti sa le numeasca curat anticonstitutionale – Destul de Fericitul Ion Iliescu a povestit chiar cum a fost dansul cel dintai factor de reconciliere intre Biserica Ortodoxa si cea Catolica in Romania imediat postrevolutionara. Se pare ca primul dintre actele adoptate de catre CFSN chiar in decembrie 1989 a fost o lege ce recunostea drepturile greco-catolicilor in Romania, ignorate, daca nu chiar calcate in picioare de statul comunist. Traseul faptelor religioase ale surprinzatorului Ion Iliescu a continuat, spune chiar protagonistul, prin primavara lui 90. Cand sa facea mediatorul negocierilor dintre PF Teoctist si cardinalul Todea, in problema spinoasa a revendicarilor de catre catolici a lacasurilor de cult confiscate de catre regimul comunist. Ajunse in impas, discutiile aveau sa se prelungeasca atunci la o masa la care Teoctist il invitase cu jumatate de gura pe Todea, caruia nu-i prea dadea ghes inima sa se duca. Noroc cu impaciuitorul Iliescu, care a salvat situatia, adresand el insusi o invitatie personala reprezentantului confesiunii catolice la tratativele pentru recuperarea bisericilor de la ortodocsii improprietariti de comunisti. Neasteptata postura pentru un presedinte care a urat ulterior proprietarii si i-a protejat abuziv pe chiriasii caselor nationalizate. Cum la fel de insolita ramane prezenta sa la prima cina de taina postdecembrista dintre ortodocsi si catolici. Singura explicatie este ca, in junetea sa comunista, Ion Iliescu se culturaliza dupa program la cursuri de teatru. Trebuie sa scoatem din ecuatie tentatia celor 30 de arginti, intrucat parabola pustnicului ce moare sarac si cinstit face deja parte din hagiografia iliesciana. Se pare doar ca, in afara de tanarul proletar Iliescu, nimeni nu dorea sa joace personajul Iuda la Scoala Populara de Teatru, sectia fara frecventa. Vifor Rotar
