În România, statul de drept nu a murit. A fost reinterpretat!
A fost trecut prin comisii, ajustat de Curtea Constituțională, diluat prin excepții și, la final, pus la păstrare pentru „cazuri speciale” — adică exact acele cazuri care contează.
Hoții de guvern nu sunt accidente ale sistemului, ci beneficiarii lui legitimi.
Jaful nu s-a făcut pe ascuns, ci cu Monitorul Oficial deschis.
Contracte supraevaluate, legi cu dedicație, urgențe inventate, funcții capturate.
Totul perfect legal — pentru că în România legalitatea a fost separată cu grijă de justiție și cu totul ruptă de moralitate.
Când o infracțiune e comisă de un demnitar, ea devine „context”, „interpretare”, „lacuna legislativă”.
Când e comisă de un cetățean obișnuit, devine dosar penal.
Justiția română nu este lentă; este selectiv letargică.
Ea accelerează când miza e mică și frânează până la prescripție când miza atinge cercurile de putere.
Ani de zile se investighează evidențe, se refac expertize, se pierd probe.
Nu pentru că adevărul ar fi greu de găsit, ci pentru că este incomod.
Prescripția nu e un accident procedural; e soluția planificată.
Iar când, din greșeală, cineva ajunge la condamnare, statul se grăbește să transmită un mesaj clar: nu te îngrijora, banii sunt ai tăi.
Condamnările fără confiscare sunt cea mai mare minciună juridică a ultimelor decenii.
Statul român pedepsește fapta, dar protejează profitul.
Asta nu e justiție, e contabilitate de fațadă.
Pensiile speciale sunt apogeul obscenității constituționale. Ele nu recompensează cariere, ci tăceri.
Sunt rente pentru fidelitate de sistem, plătite din taxe colectate cu strictețe de la cei care n-au avut niciodată acces la sistem.
Un stat care garantează pensii de lux unor oameni compromiși moral nu mai poate invoca neutralitatea dreptului — pentru că dreptul a fost deja capturat.
România nu este o democrație tânără, ci un stat captiv matur, în care separația puterilor funcționează doar până la punctul în care devine periculoasă pentru cei de sus.
Legislativul legiferează impunitatea, executivul o administrează, iar o parte a justiției o legitimează.
Totul sub pretextul stabilității.
Cea mai mare reușită a acestui sistem nu e furtul, ci resemnarea.
Când cetățeanul ajunge să creadă că furtul e inevitabil și pedeapsa opțională, statul nu mai are nevoie de represiune. Se autodistruge liniștit, cu votul și tăcerea celor guvernați.
În drept există un principiu simplu: egalitatea în fața legii. În România, acest principiu nu a fost abrogat. A fost doar suspendat pentru cine a avut grijă să nu rămână fără protecție după ce a devastat tot.
…noi care am confundat supraviețuirea cu demnitatea și tăcerea cu prudența.
Un neam care și-a predat drepturile pe bucăți, în schimbul confortului minim și al scuzelor repetate.
Când hoția devine sistem și lașitatea devine normă, prăbușirea nu mai e un accident istoric, ci o sentință colectivă — una pe care ne-am dat-o singuri.
Autor: Aurora V. Fogarasi
Sursa: facebook.com
