Home Arhiva În căutarea comorii lui Decebal.

În căutarea comorii lui Decebal.

Arhiva

nov. 30, 2018

0 531

Plăcuţa de la Cioara

Străzile Vienei vibrează în zumzetul neîntrerupt al turiştilor;Comoara lui Decebal. Poate să pară bizar gândul ăsta, aici, în forfota comercială vieneza, dar ăsta e adevărul… N-o să găsesc suveniruri cu efigia regelui dac, dar informaţia mea este certă: aurul lui Decebal a ajuns în Viena. Există mărturii scrise care o dovedesc.
Biserica Peterskirche este chiar în mijlocul acestui zumzet turistic neîntrerupt, dar într-un loc un pic mai retras. Împing uşile mari, înalte, din lemn masiv, şi intru. Zgomotul lumii de afară a dispărut ca prin farmec. Câţiva credincioşi stau pe bănci şi se roagă. Luminile zecilor de flăcărui joacă încet pe zidurile bisericii, amestecându-şi aurul cu cel din poleiala sfinţilor. Mă apropii cu sfială de Padre Fernando Monge, într-un moment de pauză a spovedaniilor, spunându-i ce caut:
– Bună ziua, părinte, sunt jurnalist român şi caut mormântul lui Wolfgang Lazius, un prelat din secolul 18, legat prin multe evenimente de Transilvania. Ştiu că se află aici, în această biserică.
– Nu am auzit de un astfel de mormânt în biserica noastră, dar fiind foarte veche, este posibil să fie într-o criptă ascunsă, de care nu ştiu. Aşteaptă un pic, dragul meu.
Padre Monge se întoarce cu un catastif vechi, îmbrăcat în piele, cu paginile îngălbenite şi ferfeniţite de timp, acoperite cu un scris de mână:.”– L-am găsit. Mormântul lui există într-adevăr în biserica noastră. Este în pronaos, în partea stângă. Dar cine este acest Wolfgang Lazius?
– Un personaj căruia românii îi datorează o poveste frumoasă şi o informaţie importanta ; Wolfgang Lazius – de la el a pornit povestea comorii lui Decebal

Mă uit pe jos, să văd, poate, o placă funerară. Nimic. Sunt dezamăgit. Poate că mormântul a fost cândva… Dar chiar când să plec, flăcările lumânărilor parcă s-au aprins pentru o secundă mai tare şi lumina lor gălbuie a luminat peretele din spatele troiţei: acolo e ceva! M-am apropiat de perete şi m-am strecurat lângă el. Într-adevăr, acolo, în perete, la 2-3 metri înălţime, mascată de geamurile afumate, se află o placă mare, din piatră, ce marchează mormântul lui Lazius. Nu-mi vine să cred că l-am găsit atât de uşor. Cu el a început legenda comorii lui Decebal,descoperită în râul Sargeţia. Streiul nostru de astăzi. Lazius a fost medicul oficial al Regelui Ferdinand I, istoricul oficial al curţii regale, rectorul Universităţii de Medicină şi unul dintre marii cărturari ai vremii. El a scris pentru prima oară despre comoara lui Decebal, ascunsă în Strei. Dar iată ce spune marele cronicar Gheorghe Şincai:

Biserica Peterskirche din Viena, în care se află mormântul lui Lazius:

„Mai frumoasă istorie, scrie Lazie, despre nişte români şi o parte a visteriei lui Decebal, ascunse supt albia Streiului, cel neaflat de împăratul Traian, zicând: o parte a visteriei acesteia, mai înainte de opt ani, adică la 1543, în numitul râul Sarţetiei, pre care râu românii îl chiamă Streiu, s-au aflat prin întâmplare acestea: mergea nişte pescari români cu şeicile din Murăşu în Streium şi legându-şi luntrile de un trunchi, au zărit că sclipeşte ceva în fundul apei; vrând să scoată de supt apă aceea ce sclipea, au scos o grămadă de galbeni. Îndemnându-se a cerca mai încolo, au dat de o boltiţă zidită supt apă care se stricase de rădăcinile lemnului, şi cercând mai cu deadinsul, au aflat şi mai mulţi galbeni, mai cu seamă de ai lui Lisimahu, Craiul Traciei, cu inscripţie grecească; cum am înţeles din oameni vrednici de credinţă, la 400.000 de galbeni, şi mulţi sloi de aur au aflat. Carii ducându-i acasă şi împărţindu-i pescarii pentru sine, unii dintre dânşii au mers la Bălgradul Ardealului şi întrebând de Argintari de cât preţ ar fi aurul acela, s-au vestit lucrul şi George Monahul, sau Martinusie, carele ca un tutore al fiului Craiului Ioan Zapolia ocârmuia Ardealul, au începutu a cerca după pescari, au şi luat multe mii de la unii pescari şi multe mii au mai găsit în numita boltiţă. Dar ceilalţi pescari, prinzând de veste, au încărcat vreo câteva care şi au trecut în Moldova.”

Piatra funerară a lui Wolfgang Lazius

M-am aşezat la măsuţa unei terase. Am început să numerotez informaţiile răzleţe din carneţelul meu şi iată ce a ieşit:

1. George Monahul = Martinusie = Martinuzzi, guvernatorul Transilvaniei – Castelul Martinuzzi, Vinţu.
2. Martinuzzi a confiscat comoara lui Decebal de la ţărani, în 1543.
3. Martinuzzi este omul de încredere al lui Ioan Zapolia, Zapolia moare, soţia lui, regenta Isabella şi fiul ei – singuri.
4. Ferdinand I şi Carlos Quintul preiau puterea în Imperiu – o alungă pe Isabella.
5. Ferdinand I îl trimite în Transilvania pe generalul Castaldo, bănuind că Martinuzzi vrea să facă pact cu turcii, pentru a-i salva pe protectorii săi.
6. Anul 1551 – generalul Castaldo îl ucide pe Martinuzzi şi descoperă o avere uriaşă – rest din comoara lui Decebal, în castelele lui Martinuzzi de la Vinţu, Gherla, Deva şi Oradea – monede – 4000, lingouri de aur – 1750 kg, lingouri de argint – 1430 kg, vase din aur şi argint.

Ruinele Castelului Martinuzzi, de la Viena

Aşadar, Lazius scrie despre comoara lui Decebal nu în 1543, când a fost descoperită de ţărani, ci opt ani mai târziu, în 1551, când Martinuzzi este ucis şi se află de fabuloasa avere a acestuia şi de provenienţa ei. Fiind medicul lui Ferdinand I, Lazius a avut acces la toate detaliile întâmplării. Poate a şi văzut comoara lui Decebal, adusă de Castaldo regelui la Viena, şi impresionat de ea, a scris povestea ce a ajuns până la noi. De altfel, a mai avut încă două relatări importante, una dintre ele aflându-se chiar la Viena, în Colecţia de manuscrise a Bibliotecii Naţionale. Lazius simte nevoia să mai adauge câteva amănunte – că din comoară făceau parte monede-cosoni şi un şarpe de aur. Singurul care ar putea să ştie de existenţa vreunui astfel de obiect identificabil din comoara lui Decebal este profesorul Karl Strobel, din Klagenfurt. Este probabil cel mai bun cunoscător austriac al istoriei Daciei.

In clădirea ultramodernă, făcută din sticlă şi oţel, pe holuri labirintice, m-am oprit în dreptul unei uşi pe care scria Prof. Dr. Karl Strobel.Secretara profesorului m-a invitat în biroul de lucru. În biroul luminos, plin de cărţi şi dosare în lucru, întrebările şi răspunsurile au curs timp de aproape două ceasuri. Profesorul s-a dovedit a fi un foarte bun cunoscător al istoriei României, dar şi al problemelor legate de arheologie Legat decomoara lui Decebal, ale cărei urme le căutam, răspunsul Profesorului a început abrupt:

„După 500 de ani de la descoperirea ei, este imposibil să mai găsiţi ceva. Legenda spune că a fost o comoară uriaşă, cealaltă jumătate a comorii luate de Traian la Roma. Dar nu există nicio probă ştiinţifică pentru a identifica această comoară şi rămăşiţele ei. Şarpele de aur notat de cronicari poate a existat, dar astăzi nu se cunoaşte un astfel de artefact în niciun muzeu.

Iar dacă a existat cu adevărat, cel mai probabil a fost dăruit lui Carol Quintul, fiind mai mult ca sigur topit şi transformat în monedă curentă. Se mai vorbeşte despre două medalii de aur din acea comoară, una având chipul regelui antic Ninus şi alta chipul reginei Semiramida. Din câte ştiu eu, nici aceste medalii nu există în niciun muzeu. Singurele lucruri care există sunt 16 cosoni dacici, în Colecţia Imperială Numismatică. Dar cine ar mai putea spune provenienţa lor exactă, dacă ei au făcut parte sau nu din comoara lui Decebal? Din păcate, nu ştim nimic despre natura acestei comori, ştim doar că erau nişte monede, dar nu şi originea lor, erau romane sau bizantine? Multe întrebări mi-am pus şi eu, dar din păcate nu ştim decât că a fost o comoară de monede vechi. Puteţi merge la Muzeul de Istorie din Viena să vedeţi eventual cosonii din colecţia numismatică – poate unii dintre ei au făcut parte din comoara lui Decebal. Dar cred că ar trebui căutate arhivele din Ungaria, de la Budapesta, şi chiar şi cele din Alba Iulia, deşi eu le-am cercetat şi nu am găsit mare lucru. Aşa că sunt multe speculaţii. Tot ce ştim cu siguranţă este că tezaurul a fost descoperit nu departe de Munţii Orăştiei. Este un lucru misterios. Ca oameni de ştiinţă, tot ce putem spune este că a fost o comoară mare, nu departe de Sebeş. Că a fost găsită şi s-a cercetat mai degrabă criminalistic, dar atât„.

Înapoi în Viena. M-am oprit direct în Cartierul Muzeelor, şi am intrat în Muzeul de Istorie – Kunsthistorisches Museum. Am intrat pe porţile lui cu inima strânsă, gândindu-mă şi la ceea ce îmi spusese doamna Barbara Deppert, experta din Germania care a fost chemată în România să autentifice brăţările dacice recuperate de la braconieri: „Nu vei mai găsi nimic din comoara lui Decebal. Mereu imperiile au avut nevoie de aur, ca să îşi bată propria monedă, să îşi ducă propriile războaie. Dacă a fost găsită acea comoară, a fost demult topită”. Totuşi, doamna Deppert a venit în România şi a mers pe Strei, pe Mureş şi pe Sargeţia (râul Orăştie de azi), încercând să identifice locul descoperirii.
A citit tot ce s-a scris despre această comoară de la pastorul Braşovului, Honterus, până la cronicarii imperiului din acea vreme. Concluzia a fost că îngroparea comorii ar fi avut loc în anul 54 î. Chr., cantitatea de aur şi argint descoperită în vadul Streiului fiind depusă în apa râului, ca ofrandă sacră. Tezaur ascuns din faţa cotropitorilor, sau ofrandă adusă zeilor de vreun preot, iată-mă pe mine căutându-i acum urmele, prin încăperile grandioase ale Muzeului de Istorie din Viena. M-am dus să văd în primul rând colecţia numismatică. Aşa cum îmi spusese şi profesorul Karl, acolo poate au rămas câţiva cosoni, păstraţi din curiozitate.

Muzeul de Istorie din Viena!Trei camere pline cu monede. Din toate colţurile lumii şi din toate timpurile. Toate expuse frumos, sub lumina lămpilor ce le fac şi mai strălucitoare. Unele erau mici, cât să le ţii pe vârful degetului, altele mari şi grele cât o jumătate de palmă. Dar nici urmă de cosonii dacici, care au ţinut două imperii – mai întâi pe cel Roman, apoi pe cel Habsburgic, niciunul nu a ajuns să fie expus la Viena ?. Deşi aurul dacic probabil că a contribuit din plin la ridicarea acestui oraş minunat, poate şi la ridicarea acestui palat, devenit azi muzeu, nici numele împăratului Koson, nici al regelui Decebal sau măcar al Daciei nu apar nicăieri. Ştiam, totuşi, că muzeul are o sală a tezaurelor descoperite în România. Şi iat-o ! Sus scrie mare SAAL XVI. E o cameră uriaşă, dar întunecoasă. Luminile aşezate ştiinţific fac să strălucească doar obiectele fantastice din aur, toate găsite, ca şi tezaurul lui Decebal, din întâmplare. Întâmplări norocoase, care confirmă aici, la Viena, adevărul despre bogăţia şi măreţia dacilor. Mă apropii cu sfială de bijuteriile atât de fragile şi atât de strălucitoare. Faţa mi se luminează, în întuneric, de luciul aurului acesta lucrat fantastic, până la detalii abia perceptibile.

Recunosc tezaurul de la Sânnicolau Mare – 23 de piese, 10 kg de aur de 22 de karate. Potire, ulcioare, platouri… toate de o frumuseţe uimitoare. Ca şi comoara lui Decebal, a fost găsit întâmplător de un ţăran ce săpa în grădină. Un pic mai departe, în obscuritatea încăperii muzeului, găsesc alte vitrine, cu un alt tezaur măreţ – cel de la Şimleul Silvaniei. Peste 70 de piese de aur şi argint – medalioane, pandantive, coliere – descoperite de doi copii ciobani, care culegeau prune şi s-au împiedicat de aurul ieşit din pământ.

Colierul principal al acestui tezaur este ca un veşmânt din aur pe care îl îmbraci, legându-se la spate. Chiar la acest colier lumina este stinsă, dar asta îl face şi mai misterios, aurul străluceşte parcă şi mai enigmatic, din întunericul ce îl înconjoară. Pe mijloc, prinsă în fire de aur, este o piatră şlefuită, ca o mică sferă în care ai putea să ghiceşti tainele lumii.

Profesorul Strobel mi-a vorbit despre obiectele din această sală, la întâlnirea de la Klagenfurt: „Nu sunt denumite tezaure dacice, pentru că sunt din perioada migratorie şi e greu de spus cui au aparţinut”. Sigur, poate că nu sunt dacice, dar numele locurilor în care au fost găsite trebuia spus, ori constat cu tristeţe că nici România, nici Transilvania nu apar ca loc al descoperirii. Sunt prezente doar denumirile în maghiară. De exemplu, peste tot tezaurul de la Sânnicolau Mare apare „Goldschatz von Nagyszentmikls”, iar pe hărţile Daciei ce însoţesc aceste exponate, sunt trecuţi vizigoţi şi gepizi. Istoria are trădările şi tristeţile ei, mai ales când nimeni nu revendică adevărul…Si doar un perete de aur!

Mă pregăteam să ies din sala comorilor româneşti, când o vitrină din dreapta îmi atrage atenţia. Ceva îmi scăpase! Ceva cu adevărat important: o vitrină întreagă, cu mici obiecte dacice! În mijlocul ei tronează o brăţară mare, în spirală, exact că cele recuperate de la braconieri, însă din argint. Aceleaşi răsuciri groase, inelate, aceleaşi capete de dragoni la extremităţi! Să nu fi ştiut profesorul Strobel despre existenţa unor astfel de obiecte dacice în muzeu, sau doar a uitat să le menţioneze? Apare şi numele oraşului Orăştie, în dreptul brăţării mari. Apare şi numele satului Cioara, unde au fost găsite aproape 30 dintre aceste obiecte, tot întâmplător şi tot de un ţăran. Deci, în această sală nu sunt doar obiecte „ale migratorilor” preistorici din Transilvania, ci dovezi importante ale istoriei dacilor. Oare mai există şi alte astfel de obiecte în depozitele muzeului? De ce oare niciun student sau doctorand în istorie veche din România nu a făcut o documentare, pentru a şti ce şi cât din istoria noastră zace în muzeele vieneze? Oare nicio autoritate din România nu este interesată de aceste dovezi istorice?

Dacă aceste tezaure „mărunte” din muzeu sunt atât de impresionante, cum a fost oare acea comoară a lui Decebal? Aurul sclipind în apa Sargeţiei, ţăranii pipăind ca prin vis piesele acelea uluitoare… Ceva fabulos, aur mult, care i-a permis lui Martinuzzi să aibă patru castele şi să ajungă cardinal, plus cele trei căruţe încărcate cu comori, trecute de ţărani în Moldova… Aurul din sala muzeului încă îmi strălucea în ochi. Ce bogăţii fabuloase a avut Dacia!

Dacă tot sunt în cartierul muzeelor, să dau o tură şi prin Muzeul de Istorie Naturală, aflat faţă în faţă cu cel de istorie, la doar câţiva paşi. Am intrat. Acelaşi gen de clădire impresionantă, mai degrabă un palat. Săli pline cu toate pietrele şi cristalele lumii, încăperi imense, cu toate rocile planetei, ba chiar şi bucăţi de meteoriţi ajunse la noi din cine ştie ce capăt al universului. O altă încăpere, plină cu sarcofage aduse întregi, tocmai din îndepărtatul Egipt.
În faţa mea, un perete întreg era acoperit numai cu aur dacic! Am crezut că nu văd bine, că am rămas cu amintirea tezaurelor din celălalt muzeu. Ce să caute la istoria naturală, între maimuţe şi dinozauri, asemenea comori? Am închis ochii şi i-am deschis din nou. Ce vedeam era pură realitate. Peretele acela plin cu obiecte din aur, pe care le căutasem în toate muzeele Europei, erau chiar acolo, în faţa mea, strălucind precum soarele! Eram în „sala dezvoltării meşteşugurilor umane”! Brăţări exact ca cele descoperite în Transilvania, inele, lanţuri din aur masiv, coliere, vase şi potire lucrate în acelaşi stil cu cele din muzeele noastre de acasă! Şi nu era doar părerea mea, de reporter entuziast, pornit să caute comorile dacilor.

Pe toate etichetele acestor obiecte erau scrise (în sfârşit!) numele localităţilor româneşti unde fuseseră găsite: Coruia, Slatina, Haţeg, Zlatna, Acîş, Pipea… Într-una dintre vitrine era chiar şi Toporul lui Zamolxe, despre care credeam că e doar o legendă: o mică secure făcută din aur pur! O vitrină specială era pentru „Discurile de aur”. (Aceste discuri sunt mândria muzeului vienez, fiind cele mai vechi exponate din Austria şi pe locul doi în lume – anul 4000 înaintea erei noastre.) Deşi se spune că au fost găsite în Austria, în explicaţia obiectelor se recunoaşte că provenienţa aurului este… în zona carpatică din sud-estul Europei, unde se afla cea mai mare sursă de aur a vremii. Aceeaşi zonă în care a fost găsită şi comoara lui Decebal. Şi dacă obiectele de la Muzeul de Istorie naturală făceau parte din ea?
Am stat descumpănit în faţa strălucirii ca de soare a aurului de acasă. Priveam ca prin vis galbenul orbitor din vitrine şi m-a cuprins, nu febra aurului, acea boală a căutătorilor de comori, mi-a tremurat doar sufletul, pentru că am constatat cu tristeţe, încă o dată, că istoria marii civilizaţii din care ne tragem stă uitată şi ignorată prin marile muzee ale Vienei. Sunt peste zece ani de când îi căutăm şi îi găsim urmele. Dar noi suntem doar jurnalişti. (Crina Bocsan)