Home Editorial Identitate, suveranitate națională și ordinea lumii

Identitate, suveranitate națională și ordinea lumii

Editorial

mai 21, 2023

0 220

Suntem în mijlocul tensiunilor create de schimbarea lumii. Ele vin din două surse majore: competiția supraputerilor, într-o geometrie variabilă în care au intrat din 2010 încoace, și confruntarea dintre globalism și suveranism, fiecare cu variante. Spre ce ne îndreptăm?
Caut să răspund în cele ce urmează. Nu înainte, însă, de a mulțumi organizatorilor – Fundația „Regina Maria” și Editura Creator (Brașov), precum și partenerilor lor – pentru invitația de a conferenția asupra identității, suveranității și ordinii mondiale.
În formularea principiului identității, potrivit căruia „A este A”, semnificaţia lui „este” este de constanţă a acelor proprietăţi care fac dintr-un obiect ceea ce este (A. Marga, Argumentarea, Editura Academiei Române, București, 2010). De aici rezultă implicații și pentru identitatea națională. Și ea înseamnă constanță a unui mănunchi de proprietăți, în condițiile unei dinamici neîntrerupte a proprietăților.
Oamenii au o anumită identitate în fiecare moment, dar atunci când se produc rupturi ale cadrelor vieții, identitatea lor devine temă pe agenda zilei. Dislocările de populație ce au loc astăzi în lume includ o încercare a celor puși în mișcare de a dobândi o nouă identitate.
Educația este cea care formează identitatea individului și a comunității. Dar și unul și cealaltă pot opta pentru o schimbare. Japonia și Coreea de sud, acum China au optat pentru o „revizie culturală” care să ofere șansa de a trece identitatea lor într-una a modernității.
Cel mai mare renovator de identități este societatea modernă (A. Marga, Identitatea națională și modernitatea, Libris, Brașov, 2018). Pe de o parte, mecanismele ei specifice – piața ca regulator economic, capitalul financiar ca parte a reproducției, generalizarea libertățiilor și drepturilor – au trimis în muzeu identități tradiționale. Pe de altă parte, odată cu emergența pieței mondiale, s-a creat șansa „alegerii de identitate național-culturală”. Ca urmare, se ajunge la situații precum cea a pakistanezilor care preiau cultura Marii Britanii, a imigranților recenți din Germania, a magrebienilor din Franța.
Discuția despre identitatea națională s-a lăsat în destule țări prinsă în capcane. În istoriografie, „moderniștilor”, care cred că societatea modernă erodează identitățile și le socotesc ficțiuni, li se opun iarăși tradiționaliști care se refugiază comod în trecut. În pedagogia actuală, din faptul că în orice examinare se alege un sistem de coordonate, fie și tacit, „moderniștii” aleg azi prisma tehnologistă a filosofiei lui Popper și cer conformarea.
Fiecare dintre aceste curente eșuează în a prelua reala pondere națiunilor. Garabet Ibrăileanu are mereu dreptate cu observația că însăși perceperea specificului național pe umerii unui Herder este produsul opticii moderne și ține de modernitate. Să lămurim faptele.
Globalizarea, aplicată din anii nouăzeci ca relaxare a frontierelor, a dus la o lume mai deschisă. S-a accentuat tendința de a aborda orice – inclusiv sensibilitatea, libertatea și demnitatea umană – ca valori de schimb.
Ca urmare, chiar în țara de origine a globalizării, SUA, s-a resimțit nevoia unei „corecturi a globalizării“ impusă de fuga de capitaluri spre alte țări.
SUA operează „corectura“ prin control mai strict asupra frontierelor, stimularea investițiilor interne, revederea de acorduri și alte măsuri. În general, între „statul invadant”, pe care socialismul răsăritean l-a ilustrat, și „statul debil”, cultivat de neoliberalismul ce i-a urmat, se alege azi tot mai mult „statul răspunzător de starea propriei societăți“
Și Uniunea Europeană, concepută ca reasamblare de state naționale, resimte azi nevoia reorganizării pe această direcție. Unele țări semnalează deja că nu pot atinge dezvoltarea în funcționarea actuală a Uniunii. Până și Irlanda este deja nemulțumită, nu mai vorbim de Polonia sau Ungaria, iar Germania și Franța caută soluția. „Integrarea în forma ei tradițională, ca proiect specific vest-european postbelic, s-a încheiat. Timpul lui a trecut, iar prioritățile trebuie stabilite din nou“ ne spun istorici (Andreas Wirsching, Demokratie und Globalisierung. Europa seit 1989, 2015), desigur de prim plan .
Argumentarea favorabilă identităților naționale s-a întărit continuu. Bunăoară, cercetările politologice arată că națiunile de referință sunt angajate să-și afirme suveranitatea. Cercetările istorice au atras atenția asupra emergenței naționale a componentelor statului de drept (Harold Berman, Recht und Rechtsrevolution: die Bildung der westlichen Rechtstradition, 1991). Sociologii au adus în discuție împletirea dintre național și global în viața actuală (Ulrich Beck, Macht und Gegenmacht im globalen Zeitalter, Suhrkamp, 2002). Cercetările au arătat că globalizarea are rădăcini în dinamica unor națiuni (Saskia Sassen, Territory – Authority – Rights. From Medieval to Global Assemblages, 2006). O idee își croiește așadar drum: statele naționale au o pondere mai mare decât s-a acceptat în anii nouăzeci.
Fac intuitivă ideea cu un exemplu. Un inspirat istoric amintea extraordinara impresie creată pe glob de inaugurarea jocurilor olimpice de la Beijing, în 2008 (Peter Furtado, ed., Histories of Nations. How their Identities were forged, Thames & Hudson, London 2017). Atunci s-au proiectat aspecte ale istoriei culturale a Chinei – inclusiv invenția hârtiei de scris, a compasului, a prafului de pușcă, a tipăririi, la care s-au adăugat părți ale istoriei chineze, precum „armata teracotei”, Marele Zid și călătoriile lui Zheng He. A fost clar că identitatea națională contează și că evocarea istoriei, bine reconstituită, este mijloc pentru a o afirma.
Identitatea națională nu este o caracteristică alături de alte caracteristici ale vieții unei națiuni, ci ceva ce există și se manifestă în și prin acestea. Economia, administrația, politica, cultura unei națiuni sunt terenul pe care se poate stabili identitatea unei națiuni.
Kierkegaard a deschis tema identității cu un argument impunător: nimeni nu poate ieși din condiția sa de individualitate. El a avut în vedere, cum se știe, individualitatea umană, persoana, ce rămâne, și azi, cheia pentru a lămuri identitățile colective – inclusiv cea națională. În folosința de astăzi, termenul de identitate a fost introdus de Erik H. Erikson (Identität und Lebenszyklus, 1973), care l-a conceput plecând de la „conștiinţa identităţii interioare”. Acest concept a rămas dătător de direcţie, chiar dacă astăzi aria de specificare a identităţii s-a extins.
S-a evoluat spre specificarea „identităţii sociale”, a „identităţii etnice”, a „identităţii culturale” şi spre înregistrarea „identităţii de grup”. Astăzi este bine întemeiată teoria „multiplelor identităţi” trăite efectiv de indivizi în societăţile modern: o identitate profesională, o identitate locală, o identitate civică, o identitate politică, o identitate etnică, o identitate naţională, o identitate religioasă, o identitate umană, în funcţie de interacţiunile în care se află şi de conştientizarea de sine. De la Nietzsche încoace, identitatea europeană este obiect de reflecție, iar acum este pe agendă conceperea ei.
Prăbuşirea socialismului răsăritean, din 1989, şi tranziţia ce a urmat în această parte a Europei au creat terenul pentru afirmarea variatelor identităţi, personale şi de grup. Desigur, și pentru o veritabilă dinamică a identităţilor înseşi.
Identitatea națională nu poate fi despărțită de componente etnice. Și în state care sunt departe de colorări etnice, anumite comunități etnice dau tonul. Identitatea națională nu se reduce, însă, la vreo identitate etnică decât în cazul, tot mai puțin probabil, al unei omogenități etnice. În cele mai multe state, trăiesc oameni cu identități etnice variate, chemați însă să-și asume o identitate comună într-o națiune civică.
Desigur că problema este să se găsească un loc adecvat componentei etnice în viața societăților moderne. Sub acest aspect, este uşor de observat că nici Comte, nici Marx şi nici Max Weber nu au conferit, în influentele lor conceptualizări, un loc important naţiunii și, cu atît mai puțin, componentei etnice, iar Parsons, Luhmann și Habermas, au descris societatea modernă ca proces de « diferenţiere funcţională », dar au considerat etnicitatea ca fiind secundară. Or, ponderea etnicităţii s-a dovedit a fi mult mai mare.
Spre a-i face faţă, s-a căutat locul etnicității în teoria modernizării. Cea mai riguroasă încercare (Armin Nassehi, Zum Funktionswandel von Ethnizität im Process gesellschaftlicher Modernisierung,1999) a arătat că etnicitatea este o posibilă formă de reacţie la situaţii sociale marcate de tensiunea incluziunii-excluziunii și că identificările etnice nu se lasă reduse la «mişcări» şi «mobilizări» şi se explică numai dacă se acceptă latența autoidentificărilor etnice.
Prestigioase personalități – de la de Biran și Kierkegaard, trecând prin Nietzsche, la Spengler – au creat impresia că modernitatea înseamnă uniformizare. Opinia are, desigur, justificarea ei. Numai că însăși modernitatea a descoperit individualitatea – cea a persoanei, dar și cea în forma familiei, comunităților religioase, națiunii. În orice caz, astăzi, asumarea de sine a individualităților – inlusiv a celor societale, nu are alternativă mai bună. Simpla „corectitudine politică” a erei globalizării este în contratimp și nu face decât să agraveze problemele oricum existente. De aceea, consilierul președintelui Franței, Jacques Attali, are dreptate când spune că numai ieșirea din „lașitatea mondenă” și „asumarea de sine” permit ieșirea din crizele în care lumea se afundă (Devenir soi. Prenez le pouvoir sur votre vie!, Fayard, Paris, 2014).
Pe scurt, identitatea națională nu este relicva unui trecut intrat în muzeu, dar nici nu se reduce le elemente ale trecutului, după cum ea însăși încorporează achizițiile modernității. Identitatea națională este dependentă de adecvarea conceperii națiunii. Ce este, însă, națiunea?
Sub aspect istoric, în urma dezbaterilor de la Viena din faza tardivă a istoriei Imperiului Habsburgic, s-a „fixat” considerarea naţiunii drept comunitate: „de sânge”, „de limbă”, „de destin istoric”, „comunitate geografică”, „de viaţă economică”, „comunitate statală”. Definiţiile date naţiunii până astăzi rețin unele sau toate aceste note.
Mai rezistă însă notele menționate? Fapt este că, la orice încercare, cazuri semnificative nu încap în definiţie. Sunt, de pildă, naţiuni care nu prezintă „comunitate de sânge” (cum este naţiunea americană), sau „comunitate de limbă” (elveţienii), sau „comunitate de viaţă economică” (chinezii, evreii, germanii răspândiți în lume), sau „comunitate statală” (naţiuni în formare).
Sunt apoi națiuni care avansează sub ochii noștri (cea canadiană sau cea australiană). O definiţie a naţiunii care să facă faţă situaţiilor factuale nu mai poate apela doar la caracteristici statice.
Pare să fie mai bună definiţia care ia în considerare caracteristici dinamice ale națiunilor – formarea. Richard Coudenhove-Kalergi avea dreptate să considere naţiunile „mari școli, nu familii” (Die europäische Nation, 1953) și să mute interesul asupra a ceea ce transformă o populație într-o națiune. Numai că el a restrâns „marile școli” la „mari comunități ale spiritului”. Înainte de restrângere, el a părăsit însă conceperea națiunii drept „comunitate consanguină” în favoarea conceperii ei drept „„comunitate spirituală” (Pan-Europa, 1977), în care „marile personalități” joacă rolul crucial.
În accepțiunea precisă, națiunea civică apare ca urmare a unor inițiative istorice. Cercetările (vezi Simon Schama, L’embarass de richesses. Une interpretation de la culture holandaise au Siecle d’Or, 1991) dau Olanda în luptă cu stăpînirea spaniolă a Țărilor de Jos din secolul al XVI-lea ca loc al apariției națiunii ca fenomen de conștientizare a intereselor de organizare a unei populații. Experiența a făcut istorie. De națiune au fost legate deja la origine însușiri care aveau să-i rămână caracteristice: raționalismul, libertățile și drepturile omului, suveranitatea, cetățenia și justiția.
Și astăzi conceptul națiunii configurat în dezbaterea anilor douăzeci rămâne punct de plecare. Dacă însă vrem să facem față competițiilor din zilele noastre, acest concept trebuie reconstruit.
Am în vedere o reconstrucție care ia în seamă patru aspecte. Primul aspect constă în explicitarea notelor din definiția clasică. De pildă, „comunitate economică” nu înseamnă doar faptul că oamenii sunt reuniți într-o economie, ci și acela că aceasta este performantă. „Comunitate socială” nu înseamnă doar că oamenii sunt parte a unei societăți, ci și că acea societate asigură emanciparea persoanei. „Comunitate statală” nu înseamnă doar că oamenii sunt cetățenii unui stat, ci și că statul întruchipează libertăți și drepturi competitive. Al doilea aspect constă în includerea „voinței politice” printre condițiile națiunii. Deja Ernst Renan a observat că „o națiune se constituie prin voința cetățenilor, exprimată într-un plebiscit cotidian”. Nu se poate vorbi de națiune acolo unde nu-i telos. Al treilea aspect constă în faptul că națiunile sunt conditionate de autoidentificările continue ale multor oameni. Al patrulea aspect este autopoieza: în fapt, „construcția” ce are loc, sau nu are loc, înăuntrul unei națiuni este hotărâtoare în ceea ce privește existența și afirmarea ei.
Statul modern s-a construit pe libertăți și drepturi fundamentale ale individului și cetățeanului, dar și pe suveranitate. Aceasta, în triplă privință: suveranitatea poporului, a națiunii și a statului. Fiecare este chestiune de drept.
Suveranitatea populară constă în dreptul poporului de a decide organizarea statului, politica sa generală și de a o controla. Suveranitatea națională este drept al națiunii de a se promova prin reprezentanții aleși. Suveranitatea de stat este drept al autorităților legitime de a lua decizii de promovare a intereselor națiunii.
Înțeleasă ca stăpânire de către subiect a propriei vieți, suveranitatea nu are o soartă generoasă azi. De ani buni, se semnalează crize: democrația este înlocuită cu administrarea din partea unor cercuri care falsifică voința poporului; națiunile controlează tot mai puțin propriul stat în epoca marilor concentrări de putere economică, decizională, mediatică; statul național este înlocuit la decizii de forțe internaționale.
Care este însă conotația adusă la zi a suveranității? Răspund fără a relua ceea ce am scris de curând (Stăpânirea complexității, Creator, Brașov, 2023), considerând însă înțelegerile internaționale, începând cu ceea ce contează pentru timpul nostru: Pacea de la Westfalia (1648). În cadrul acesteia integritatea teritorială și neingerința în treburile interne sunt pilonii. Adoptată după un război mondial, Carta ONU (1945) a rămas în linia abordării westfalice, cu rafinarea datorată lui Kant. După ani de „război rece”, la Helsinki, s-a adoptat Actul final (1975), care reafirmă principiul suveranității. Numai că acesta este o declarație a statelor, și nu un tratat de drept international. În cadrul politicii de nonproliferare nucleară, în decembrie 1994, la Budapesta, SUA, Rusia, Anglia și Ucraina au semnat un Memorandum, care invocă declarația și angajează respectarea suveranității „în frontierele existente”, în condițiile preluării de către Rusia a focoaselor nucleare. Numai că memorandumul nu este ratificat și, în lipsa mandatului ONU, nu are valoare legală.
Globalizarea anilor nouăzeci a schimbat însă scena. Secretarul general de atunci al NATO, Xavier Solana, a argumentat că sistemul westfalian nu mai rezistă în fața ambițiilor naționale (Security Peace in Europe, 1998). S-a justificat atunci intervenția în diferite state când drepturile omului sunt încălcate și pacea este în pericol.
Azi este însă dovedit că o seamă de dezvoltări – în materie de democrație (Pierre Mannent), de economie (Wolfgang Streck), de asistență socială (Habermas), de creativitate (Bootle) și de valorificare a resurselor – nu pot fi atinse fără stat național inovativ. Suveranitatea națională este condiție sine qua non. S-a arătat și că intervenția externă nu poate democratiza societăți (Chayes, Mounk, Gaedeke etc.).
Suveranitatea se referă în substanță la relația dintre popor și stat. Aceasta ridică azi din nou, sub ochii noștri, patru probleme. Prima: înțelegerea suveranității în mediul interacțiunilor dintre popoare și țări, căci suveranitatea exclude izolarea, fie ea și în forma autarhiei. A doua: întruchiparea instituțională a suveranității naționale, căci în unele țări un lider formal abuzează și ajunge, prin servicii oculte, să controleze puterile statului – ceea ce dă, cum spun constituționaliști americani, o „președinție africană” (evident, din zorii descolonializării continentului!). A treia: asumarea efectivă a suveranității naționale, căci asumarea depinde de calitatea politicilor publice și de calibrul liderilor. A patra: relația dintre „națiunea etnică” și „națiunea civică”, căci vedem în Răsărit „etnostate” incapabile să integreze minoritățile.
Simpla proclamare a suveranității – populare, naționale, de stat –nu este niciodată suficientă. Promovarea suveranității poate fi de succes doar în democrație, dacă aleșii dau seama cetățenilor, dacă puterile statului rămân în echilibru și dacă este susținută de elaborări economice și juridice. „Suveranismul” poate deveni și el, ușor, pradă instrumentării. Urgența sa este să-și asume lucid realitatea și să se doteze cu elaborări economice, juridice, de politică internațională precise, într-o abordare adecvată unei lumi în schimbare.
Consiliul de Securitate al ONU poate autoriza intervenții într-un stat în favoarea democratizării, a drepturilor omului și a păcii. Acest fapt are o implicație esențială: suveranitatea proprie are de inclus securitatea vecinului. Nu mai există securitate solitară.
Nu numai atât, dar oricât ar da de lucru, dacă azi se vrea pace durabilă, suveranitatea națională nu poate ignora situația teritoriilor răpite prin încălcarea suveranității. Cum știm, argumentele ascendenței istorice, ale demografiei și autoderminarea au dus, în urma Primului Război Mondial, la suveranități. Dar în preajma celui de Al Doilea Război Mondial, acestea au fost încălcate. De aceea, oricum se tălmăcesc datele, suveranitate nu poate logic fi asupra teritoriilor obținute încălcând suveranitatea altui stat.
Nu este lipsită de importanță împrejurarea că, după Al Doilea Război Mondial, s-au semnat Tratatele de Pace de la Paris (1947). Dar acestea consacră condiții ale păcii, nu reglementarea cuprinzătoare a frontierelor. Constituționaliști din Germania au și observat că nu s-a ajuns la mandate de negociere a frontierelor, chiar dacă s-au dat mandate de oprire a războiului.
De altfel, în anii șaptezeci, s-au semnat în Europa tratate care au consemnat recunoașterea frontierelor existente, până la reglementarea finală de după Al Doilea Război Mondial. Desigur, spune ceva și faptul că SUA rămân, juridic, la angajamentul din Memorandum, dar lasă țările implicate să decidă teritoriile.
Astăzi, convingerea că se trăiește într-o dezordine mondială este răspândită (vezi recent Carlo Masala, Die Welt-Unordnung. Die globalen Krisen und das Versagen des Westens, 2016). În ceea ce mă privește, am adus discuția despre ordinea lumii sub cinci teze: sensul istoriei în zilele noastre rezultă din interacțiunea sistemelor majore ale societăților actuale – economie, politică, armată, cultură; lumea este condusă acum de o geometrie variabilă a supraputerilor; are loc emergența de noi supraputeri și puteri; nu este soluție la crizele actuale în afara legitimării asigurate prin democratizare internă, înăuntrul statelor, și prin respectarea suveranității naționale, în accepțiunea adusă la zi, și cooperare a statelor (vezi A. Marga, Ordinea viitoare a lumii, Niculescu, București, 2017). Faptele confirmă analiza mea.
Ordinea lumii este tratată diferit de statele existente, sub maxime felurite, pe care le-am comentat în alt loc.Teza mea este aceea că se resimte nevoia unei noi abordări – ca viziune și metodă – în relațiile internaționale. Apăr optica unui interactionism reflexiv, a cărui maximă este „să interacționăm în lumea timpului nostru luând decizii informate, în care să ne exprimăm noi înșine, considerând și consecințele”.
Peste tot se simte nevoia de proiecte ale asumării de sine. Dar în multe dintre țări, cum este și România actuală, nevoia acută este, înainte de orice, de lideri calificați, selectați meritocratic. Sărăcia minții, îngustimea vederilor, lipsa de caracter ale celor care ajung astăzi la decizii costă enorm. „Eșuarea” sub cam toate aspectele este rezultatul evident.