„Iată cum superficialitatea din care suntem construiți ne inundă prostește.”

„Iată cum superficialitatea din care suntem construiți ne inundă prostește.”

1 81

Dacă mergi într-o localitate occidentală e foarte probabil să fii surprins de perfecțiunea arhitecturală a „catedralei locului”. Avem, desigur, impresionantele catedrale unanim recunoscute, situate în marile orașe, cele pentru care se organizează excursii cu târle de turiști abulici, veniți doar pentru a mai bifa că au fost într-un loc. Însă uităm să vedem că, uneori chiar și cea mai amărâtă așezare occidentală are o catedrală impresionantă. De ce atât de înaltă, de ce atât de copleșitoare și, mai ales, pentru cine? Sunt gânduri care n-au cum să nu te invadeze atunci când, copleșit fiind, simți o tandră reverie „la umbra catedralei locului”. Totuși, de ce oare au construit oamenii aceia monumente atât de mari? De ce le-au pus peste tot? Și mai ales, oare s-or fi gândit la utilitatea lor?

Dacă intri într-una din acele catedrale ești cuprins de perplexitate atunci când constați că nu e mai nimeni pe-acolo. E un asemenea contrast între măreția catedralei și lipsa credincioșilor încât n-aui cum să nu te întrebi dacă nu cumva cineva și-a făcut greșit calculele. Puținii credincioși, atunci când apar, se grupează în câte-o firidă mai micuță unde, cu discreție, un preot ține slujba. Parcă n-ar vrea să deranjeze turiștii întâmplători și superficiali care apasă declanșatorul aparatului de fotografiat mai mult ca psihoterapie a împlinirii în lumea noastră mecanico-electronică. Oricum fotografiile acelea n-au nicio noimă și vor sfârși cândva la coșul electronic de gunoi. De-aceea revin: oare care-a fost miza construcției catedralelor monumentale? Nu mai bine oamenii aceia își vedeau de viață, care viață atunci era infinit mai grea decât cea de-acum?

Iată cum superficialitatea din care suntem construiți ne inundă prostește. Tocmai ce v-am dat un exemplu de proces mental care care are loc în capul unui prost. N-ar trebui să se simtă nimeni stânjenit de „vorba dură” pe care tocmai am spus-o. Ar trebui ca fiecare dintre noi să plece de la solida premisă că suntem deosebit de proști. Simțindu-ne deranjați atunci când cineva ne spune că suntem proști, dăm dovada clară a unei alte forme de prostie,  anume a celei agresive. Da, dragii mei, trăim într-o negură a istoriei în care majoritatea covârșitoare se bălăcește cu plăcere în încăpătorul lac al prostiei absolute. De-aceea apar și întrebări prostești precum cea pe care am formulat-o. Și de-aceea catedralele sunt atât de înalte!

Știu, vă surprind din nou, dar vă voi explica pe îndelete care-i noima. Oamenii care-au făcut catedralele nu le-au făcut pentru ei, ci, culmea, pentru noi. Le-au făcut atât de înalte pentru că erau disperați. Disperați de ceea ce va ajunge lumea. Și s-au gândit să facă în așa fel încât urmașii lor, adică noi, proștii care-au inundat planeta cu o prezență nefericită, să vadă la un moment dat că există și altceva. Să se împiedice așadar gloata prezentului de ceva care nu poate fi ignorat și astfel să-și pună întrebări. Probabil știau că un proces mental prostesc – precum cel care m-a încercat și pe mine – va avea loc în tărtăcuța seacă a fiecăruia dintre nătărăii care vor vedea monumentul și astfel vor încerca să găsească răspunsul pentru „gestul nebunesc” al înaintașilor.

Cam tot ceea ce-au făcut medievalii au făcut din disperare. Motivația lor s-a pierdut în timp, rămânând însă rezultatul, anume minunile arhitectonice care și azi se încăpățânează să copleșească prin frumusețe, măreție și stabilitate așa-zisele „opere arhitecturale” ale prezentului. Mai există însă un loc în care arhitectura impresionantă a Evului Mediu și-a făcut loc: gândirea.

Similar catedralelor, operele medievale par pierdute sub un strat aproape impenetrabil de praf. Însă, spre deosebire de catedralele care se încăpățânează să ne sară în fața ochilor, operele medievale au fost cu mai multă ușurință ascunse de trecerea timpului. Asta în ciuda faptului că ele în sine au puterea de a ne dezvălui mistere și paradoxuri chiar mai mari decât cele ale catedralelor. Cu mintea noastră de proști ne-am putea întreba care a fost miza sau ce-a stat la baza neliniștii teribile a lui Siger din Brabant astfel încât să-l facă să scrie un tratat intitulat „Quaestio utrum haec sit vera: homo est animal, nullo homine existente”(Întrebare dacă este adevărat că „Omul este un animal” dacă niciun om nu există). „Ce? Am citit bineee? Ce e tâmpenia asta?” – va exclama un om al prezentului. Probabil aceeași reacție o va avea dacă cineva îi va spune că un anume Dietrich din Freiberg a scris un tratat numit „Despre fiind și esență” ca reacție la tratatul cu același nume al lui Toma din Aquino. Pe scurt, și cumva într-o formă destul de grosolan exprimată, vă voi spune că Dietrich din Freiberg contrazice cu vehemență teza tomistă a sciziunii dintre esența și existența primită a oricărui lucru. Și-o face cumva cumva cu o disperare similară cu cea a unui doctor care încearcă să repare în timp util eroarea unui confrate care-a greșit operația unui pacient aflat în stare critică.

V-am produs suficient abur? Vă simțiți în ceață? Trageți aer în piept pentru că mai avem puțintel până la concluzie. Simt că unora le-ar sta pe limbă să-mi dea „replica ultimă”, anume că medievalii aveau timp din moment ce-și puneau atâtea întrebări absolut inutile, precum cea legată de „câți îngeri pot dansa pe vârful unui ac?”. Cum, și-au pus și-o astfel de întrebare? – va interveni un tefeleu deja depășit de problemă. De fapt nu și-au pus-o sau, mai bine spus nu-i  nicio dovadă că vreun medieval și-ar fi pus o astfel de problemă. În realitate ea le este atribuită filosofilor de-atunci de către William Chillingworth în „Religion of Protestants a Safe Way to Salvation”, carte apărută abia prin 1638! Altă mențiune nu știu să existe, cu toate că problema – dacă e s-o discutăm – are o soluție extrem de interesantă.

Ceea ce doream să vă arăt în paragraful anterior este că, în zilele noastre, multe dintre „întrebările” șugubețe sunt puse în gura filosofilor din vechime de către autori mai mult sau mai puțini inspirați. De exemplu există în țara noastră,un individ care-și spune filosof, dar care nu s-a remarcat decât prin cantitatea impresionantă de slănină pe care-o avea într-o vreme – și care, probabil, îi invadase și creierul. Acesta a pus în gura lui Clement din Alexandria o „judecată” conform căreia îngerii „de dreapta” se ocupă de cei care pot fi mântuiți în timp ce cei „de stânga” se ocupă de cei care n-au nicio șansă la mântuire. Bancuri ieftine de năvlegi tragicomici, nefericit aterizați pe teritoriul ideilor. Să revenim însă la subiect.

Ne întrebam așadar ce i-a făcut pe acei oameni să ridice incredibilele catedrale și, cu aceiași măiestrie arhitecturală, să lase opere extrem de elaborate pe tărâmul ideilor? O primă cauză e modul în care medievalii vedeau viața și moartea. Credincioși fiind, ei știau că „locuirea” pe acest pământ e temporară, lucru pe care-l știm și noi. Diferența însă e dată de miză. Dacă pentru noi miza vieții e ori aberant descrisă (de exemplu: „trăiesc pentru bani, avere, carieră”), ori absolut incertă (de exemplu: „n-am habar de ce trăiesc”).
Medievalul avea un unic scop, precis definit, anume mântuirea care survenea unei vieți în lege. Nu exista un alt scop al vieții care să merite pus măcar în discuție. „Progresul” în care considerăm noi că trăim ne face să ne zbatem între câteva extreme: ba frustrarea legată de incapacitatea de „a te realiza”, ba dezamăgirea celui care descoperă că „realizarea” în care-a investit atâta timp și efort de fapt a fost o iluzie, ba criza profundă a celui care trăiește incertitudinea absolută a sensului vieții. Oricare dintre aceste extreme, odată atinse, n-au cum să-l conducă pe individ decât la sinucidere. Din fericire, majoritatea dintre (n)oi trăim undeva între aceste extreme, zbătându-ne brwnnian dintr-o parte în cealaltă. Lucru care, deși nu era posibil pentru un medieval, a fost intuit de mințile lor luminate.

Dar oare care era sursa „disperării” medievale. De ce era atât de importantă construcția acelor catedrale? De ce erau atât de importante tratatele complexe și de ce fiecare student era obligat să cunoască absolut tot ce se gândise până la el? Școala în Evul Mediu era un domeniu de vârf în care simpla absolvire te propulsa pe tărâmul spiritelor alese.

Ei bine, toți acei oameni intrau în contact cu un diavol care pândea încă de atunci, anume raționalismul. Ce-au simțit medievalii apuseni a fost că acest diavol e gata să lovească în ființa omului, cucerindu-l și propulsându-l într-un univers arid în care materialismul e capcana ultimă. Astfel, căzând cumva în cursă, toți acei filosofi au încerca să învingă diavolul cu propriile sale arme, astfel încât să dea un sens perfect rațional întregii construcții religioase. Desigur, nu de la ei începuse mișcarea, dar ei o perfecționaseră. De aceea, tratatele lor de-atunci, în condițiile în care știi cum să le citești, devin adevărate lumini în bezna de azi. Dar cine să le mai poată înțelege? Ce-ar putea înțelege un cretin cu școală al vremurilor noastre din acele întregi pagini de măiestrie a gândirii? Vă spun fără să clipesc: absolut nimic.

De-aceea probabil, oamenii simpli care construiau catedrale au căutat un altceva puțin diferit, dar în aceeași direcție: verticala. Catedralele lor sunt manifeste ale verticalității, declarații tranșante ale căutărilor lor și argumente irefutabile ale vieții pe care-o duceau. De ce fiecare om muncea în credință la catedrala locului, în ciuda faptului că nu știa dacă va trăi s-o vadă ridicată? O făcea din instinct, instinct care-i spunea că rezultatul final e mult mai important decât întreaga sa existență vremelnică pe acest tărâm. O făcea, îmi place mie să cred, cu instinctul celui care știe că gestul său, cândva peste  timp, va fi atât de măreț încât lumea degenerată – care-a populat printr-o eroare pământurile sale – se va trezi la vederea acelor opere vii. Credeau că oamenii de azi se vor trezi doar văzând acele forme suple către cer. Către celălalt cer, despre care de-aici, din mizerabila lume materială, nu se știe nimic.  Într-un fel misterios, cu toate că se înalță către cerul de deasupra noastră, catedralele acelea ne indică celălalt cer, cel, paradoxal, adevărat!

Probabil unii dintre voi se vor simți dezamăgiți constatând că oamenii aceia au dat greș. Semenii noștri sunt într-atât de degenerați încât niciun manifest al lumii acesteia nu-i poate  trezi. Poate că așa e însă, spre deosebire de noi, oamenii aceia au trăit și continuă să trăiască în moarte, în timp ce noi murim în viață. Iată cele două viziuni radicale care, desigur, conduc la efecte absolut diferite. Cam asta am avut de spus azi, într-o zi normală după un Crăciun pe care mi l-aș fi dorit mult mai profund decât cel pe care l-am petrecut. Din păcate multe dintre întâmplările de care avem parte sunt mult peste puterile noastre. Și când spun putere nu mă refer la puterea de a schimba ceea ce urmează să se petreacă, ci la aceea de a înțelege sensul celor ce se petrec.

Autor: Dan Diaconu
Sursa: https://trenduri.blogspot.com/

COMENTARII

  1. Incorectă gândirea lui Diaconu cu referire la catedrale.
    Pe atunci așa se făceau. Trebuie menționat că ele erau casa zeului creștin care trebuia să fie mare pentru a sublinia micimea credincioșilor.
    Un alt aspect este și faptul că ele mai reliefau și bogăția comunității, cu ele se întreceau cu vecinii.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.