Holocaustopatia ca resort psihologic de presiune al evreilor pentru dominarea şi estorcarea...

Holocaustopatia ca resort psihologic de presiune al evreilor pentru dominarea şi estorcarea neevreilor !?

0 72

Talentul de a fi victimă
(Prefaţă necesară la un „manual de Holocaust“) în atenţia politrucilor de pe rampa scenei româneşti
De ce ştiinţa victimologiei (studierea victimizării) nu se aplică şi la grupuri?
Psihologii şi chiar psihiatrii ne vorbesc despre cum anumiţi indivizi practică victi­mizarea cu scopul precis, chiar dacă şi numai subconştient, pentru a obţine avantaje de la cei cărora le induc sentimentul de vinovăţie şi de a-i face pe aceştia, astfel, slujitorii lor.
Şi, de multe ori, „vinovaţii“ sunt victimele reale ale victimizaţilor.
În multe cazuri suferinţa nici nu a existat, ci este doar o predispoziţie a perso­na­li­tă­ţii privind modul de a-şi privi viaţa, predispoziţie transmisă de la ancestori (înaintaşi, părinţi preluată fie genetic, fie cultural, prin exemplu).
Alteori „victima“ chiar a avut de suferit, dar nu mai vrea să depăşească acest moment, căci a descoperit că îi conferă un statut special, o aureolă. În timp, „sufe­rin­ţa“ lui narativă creşte exponenţial faţă de cea reală, şi nu mai permite altora să spună că şi ei ar fi avut vreo suferinţă. Doar a lor este importantă, este maximă.
Procesomanii sunt şi ei, adesea, invocând atacuri şi persecuţii la adresa lor, tot nişte meşteri ai victimizării, care, exagerând în rău tot ce li se întâmplă, au învăţat sau încă caută căile câş­tigului uşor prin acuze şi reven­dicări.
Patologia maximă este atinsă când „victima“ decide că toată lumea îl urăşte sau are ceva cu ea şi toată lumea este „vinovată“ faţă de ea. Iar cine spune altceva trebuie pedepsit, urmărit şi anihilat. Gândirea liberă şi critică a celorlalţi devine „crimă“.
Dar, întrebare, această patologie sau mecanism de supunere a celorlalţi nu se prac­tică şi la nivel de grup, mai ales că în SUA a devenit chiar o metodă politică promovată („politics of victim­hood“)? Chiar şi această întrebare poate fi privită ca o crimă de către politrucii victi­mizării, căci răspunsul le-ar putea clătina eşafodajele.

* * *

„Politics of victim­hood“ (politica victimizării) mai întâi, apoi foloasele revendicate şi de tot felul
Victimologia pre­su­pu­ne şi un drept tacit la „răzbunare“ al pretinselor victime, cărora, prin circum­stan­ţele lor spe­ciale, li se cuvin şi drepturi speciale, prin „politics of victimhood“ („politica de vic­­ti­mi­zare“ sau „politica victimei“), căci „victima“ a devenit printre cele mai importante pozi­ţii identitare în politica americană, cu extindere globală acum, victimizarea fiind mij­locul esenţial prin care indivizii şi grupurile (preponderent evreieşti) se constituie ca actori politici de forţă.
Victimhood“ (sau victimizarea, prezentarea ca victimă) a devenit o tehnică poli­ti­­­că prin care un indi­vid sau un grup care ar fi suferit nedreptăţiri, să fie „răsplătit“ pe diferite şi mul­ti­ple căi, inclusiv prin clemenţă faţă de infracţiunile ce le-ar comite chiar el, căci „a suferit în trecut“ şi ar prezenta, deci, „circumstanţe atenuante“.
Iar, conform acestor tehnici de parvenire la „drepturi“, statutul de victimă sau de „victim­hood“ trebuie stabilit înainte ca revendicările politice să fie avan­sate, spune pro­fe­sorul evreu Robert B. Horwitz în studiul său „Politics as Victimhood, Victim­hood as Poli­tics“ (din Journal of Policy History, Cambridge University 2018). Obţinerea reven­di­că­ri­lor sunt „justiţie socială“, termen al activismului neoprogresist (în sens neomarxist).
Dacă nu ar fi o inginerie a interesul politic corelat cu obţinerea ulterioară de foloase, „mentali­ta­tea de victimă“ (victim mentality), asociată cu acţiunea de „victimhood“, s-ar în­cadra cu uşurinţă în domeniul psihopatologiei, fiind o trăsătură de personalitate dobândită, în care o persoană (sau un grup, chiar) tinde să se recunoască sau să se considere victimă a acţiu­ni­lor negative ale altora, pe care le exagerează, şi să se com­porte ca şi cum acesta ar fi ade­vărul, în ciuda dovezilor contrare, în contradicţie cu circum­stanţele reale ale eve­nimentelor prin care a trecut. Dar aceasta este chiar esenţa progra­ma­tică a religiei iudaice, după cum a arătat argumentat brita­nicul Douglas Reed, în lucrarea „The Controversy of Zion“: evreii sunt victimele perpetue ale celorlalţi, iar Dumnezeu, de aceea, îi răzbună şi le dă bunurile acelora şi îi face şefi ai acelora. Ba chiar le-ar da dreptul la crime asupra altora (asupra altor popoare sau populaţii), căci aceea sunt răi prin natura lor.

Religia iudaică nici nu poate deveni universală, tocmai pentru că depinde de aceas­tă bipolaritate:
1- celelalte neamuri, care sunt rele şi inferioare rasial („sunt precum ani­ma­lele“ (Talmudul):
2 – evreii, care sunt superiori, deşi năpăstuiţi de ceilalţi (care însă astfel, ca asupritori, le sunt datori cu bunurile şi servitutea lor).
Iar religia iudaică se potriveşte ca o mănuşă acestei „politics of victimhood“, lan­sată în SUA în secolul XX şi impusă cu succes prin revendicările obţinute de organi­za­ţiile evreieşti de la Germania de Vest. În timp ce creştinismul nu se potriveşte de loc politicii victimhood, căci iertarea şi înţelegerea celuilalt este prioritară în credinţa creşti­nu­lui, ca şi în firea omului bun, care ţine în spate lumea prin felul său de a fi, şi nu „răz­bunarea“ şi obţinerea domi­naţiei asupra altora.

Psihologii arată că mentalitatea colectivă de victimă „se dezvoltă dintr-o pro­gre­­sie a realizării de sine, a recunoaşterii sociale şi a eventualelor consecinţe venite din statutul de victimă“, iar „odată ce indivizii se percep pe ei înşişi ca victime, ei încearcă adesea să-şi menţină acest statut“, perceput ca privilegiat („victim privilege“).
Chiar şi nişte profe­sori israelieni, care parcă ar da „din casă“, arată aceasta (Daniel Bar-Tal, Lily Chernyak-Hai, Noa Schori şi Ayelet Gundar în „A sense of selfe-perceived collective victimhood …“).
Psihologii londonezi ai Harley Therapy au explicat mai detaliat motivele pentru care cineva dobândeşte mentalitatea de victimă, depen­den­ţa de auto-victimizare (având asociate uneori şi „victim complex“ şi „persecutory delusions“): statutul de victimă pro­cură respect şi re­cu­noaş­­tere a unor merite sau cel puţin milă din partea celorlalţi. Trauma pe care o invocă devine cine este, o spune iar şi iar şi devine blocat în această mentalitate. Cei în această situa­ţie nu vor să accepte că au făcut vreodată alegeri proaste şi de aceea au suferit, ci li s-a făcut rău doar pentru că alţi au fost răi cu ei, şi încă sunt răi, adesea.
O persoană sănătoasă, în schimb, poate vedea şi că a ales ceea ce i se întâmplă şi poate fi şi auto-critică, dezvoltând puterea de „a prelua controlul“ asupra propriilor fapte.
Dar mentalitatea de victimă orbeşte de la acest lucru. Sunt paralizaţi, incapabili să îşi asume responsabilitatea şi să i-a decizii care i-ar duce „mai departe“.

Cramponarea în această situaţie poate apărea şi pentru că, în adâncul lor, cei în cauză ştiu că este o bună (sau singura) modalitate de a atrage atenţia şi a primi consi­de­ra­ţie, care aduce şi o mulţime de avantaje:
* nu este tras la răspundere pentru fapte care pe alţii i-ar condamna;
* primesc mereu atenţie;
* au mereu „dreptul“ să se plângă şi să pri­meas­­că atenţie (ceea ce devine o putere);
* oamenii nu îi mai critică şi nu se mai supără pe ei, în situaţii care ar trebui să atragă sancţiuni;
* ceilalţi sunt obligaţi să îl ajute şi să facă ceea ce cere etc.

„Puterea secretă din spate a victimei“
Astfel apare „Puterea secretă din spate a victimei“ („The Secret Power Behind Being a Victim“, cum îi zic specialiştii), prin obligarea celorlalţi la atenţie şi simpatie, şi tot ceea ce decurge de aici.
Să îi faci pe alţii să le pară rău pentru tine este o modalitate (inconştientă sau conştientă) de a-i manipula pentru a-ţi satisface nevoile şi dorinţele… Să te trateze bine şi să nici nu te critice, chiar dacă nu eşti corect… Şi îi păstrezi atât de vinovaţi încât nu pot să se în­de­păr­teze de tine, chiar dacă îşi doresc“ (Dr. Sheri Jacobson, British Association for Coun­selling and Psychotherapy).
Adevăratele victime sunt astfel, în realitate, de foarte multe ori, chiar cei care slu­jesc pretinsa „victimă“. „Îngrijitorul victimei“ îşi sacrifică propriile nevoi pentru a avea grijă de „victimă“ (Dr. Sheri Jacobson).
Modelul cultural te poate învăţa să joci rolul victimei, ceea ce este evident în iuda­ism. La nivel de individ modelul poate veni şi din familie.
„Ai fi putut învăţa să joci rolul victimei pentru că ai urmărit adulţii din jurul tău făcând asta. Mama sau tatăl tău, de exem­­plu, au simţit mereu că lumea vrea să-i facă ceva, să-l prindă? Şi s-a plâns zilnic de toţi oamenii care le au greşit faţă de ei? Vei considera că acesta este modalitatea de a câştiga putere şi atenţie personală!“ (Dr. Sheri Jacobson).
Personalitatea victimală (care are tendinţa de a se vedea ca fiind o victimă) de­pin­de însă şi de predispunerea genetică a persoanelor spre autodistrugere și spre compor­ta­mentul deviant (auto-victimizanţii considerându-se, nejustificat, elite morale şi fiind lipsiţi de empatie pentru durerea şi suferinţa altora), mai spun tratatele de victimologie, dar vic­ti­mizarea practicată de organi­za­­ţiile etnice este deja o artă şi o ştiinţă, ce ştie să racoleze sau să cum­pe­re şi agenţi dintre „vinovaţii“ ţintă, care să confirme persecuţiile pre­tinse.

*  *  *

Cazul lui Aharon Schwartz, graţiat de Ion Iliescu, dar mereu „persecutat“ de statul român (!)
Scrisesem în „Ofensiva iudaismului asupra României“ (în subcapitolul Flagrantul), cum preşedintele Ion Iliescu l-a gra­ţiat înainte de Paştele lui 2004 pe israelianul infractor Aha­ron Sch­warz, care, în urmă cu câţi­va ani, furase 200 de mii de dolari de la Banca Ro­mâ­nă de Dez­vol­tare (încă românească la data furtului). Acesta s-a victimizat apoi, acu­zând România, deşi fusese iertat de efectuarea pedepsei meritate.
Povestea? Încă din mo­men­tul reţinerii sale, pe 17 martie 1999, procuratura a refuzat să emită un mandat de arest preventiv, iar Aharon a fost pus, după 24 de ore în li­ber­ta­te. După cinci zile, procurorii, lămu­rin­du-se cu cine au de a face, emiteau totuşi mandatul de ares­tare, dar Sch­warz este rapid eli­berat, căci în iulie Tribunalul admitea cererea lui de judecare în stare de li­bertate. Cu toate aces­tea, la 15 mai 2001, isra­e­li­anul era con­dam­­nat de­fi­nitiv la 12 ani de în­chisoare, dar, aflându-se în sta­re de liber­ta­te, el fugea din ţară, iar pro­cu­rorul ge­­­ne­ral Tă­na­­se Joi­ţa (presat de un lobby evreiesc ce se afla instalat în cabinetul premierului Adrian Năstase) îi asigura, în oc­tom­brie 2001, sus­pen­da­rea exe­­cu­tă­­rii pe­dep­sei dictată de instanţă.

Suspendarea s-a făcut în condiţiile în care Aharon Sch­warz se sustrăgea executării pedepsei, fugind din ţară şi fiind dat în urmărire in­ter­naţională.
Dorind să-şi conti­nue „afa­ce­ri­le“ în România, la două zile de la data când procurorul ge­ne­ral al Ro­mâ­ni­ei a semnat actul prin care se sus­penda exe­cutarea pedepsei, Schwarz s-a întors în România. Ghi­ni­o­nul isra­e­li­a­nului a fost că afacerea influenţei de tip mafiot a apă­rut în presă, iar Tănase Joiţa a dat înapoi, revocând sus­pen­da­rea pe­dep­sei, aşa că Schwarz a in­trat rapid în închisoare.
Şi a mai fost şi graţiat de preşedintele Iliescu, care era atunci subiectul unui mare scandal provocat de evrei în Israel, că ar fi un negaţionist al Holocaustului şi are prieteni „antisemiţi“ (inventaţi). I-au pretins atunci şi să aprobe înfiinţarea Comisiei Wiesel, care va „concluziona“ (deloc ştiinţific, ca metodă) că România e vinovată de Holocaust.
În această situaţie, „bolnav“, ca şi restul infrac­to­ri­lor cu pro­­tec­­ţie (în acel timp şi in­fractorul israelian Haim Steinberg ţipa dintr-o închisoare românească că este bolnav pe moar­te, cum avea apoi să o facă şi Nati Meir, care a înşelat şi 130 de muncitori români în Israel, ca şi alţi români), Aharon Schwarz i-a solicitat preşedintelui Ion Iliescu gra­ţi­e­rea, „iar acesta, mă­rinimos din fire, a acceptat, că doar în­chi­soa­rea, în România, e doar pentru amă­râţii care au furat un me­­tru de cablu sau două sticle – scria Curentul în aprilie 2004 – A fura 200.000 de dolari dintr-o bancă ro­mâ­nească nu con­sti­tu­ie o faptă prea gravă, asta dacă ţinem cont de opinia pre­şe­din­te­lui Ion Iliescu …Singura condiţie pentru a beneficia de mila pre­şedintelui este să ai «re­laţii» la un nivel suficient de înalt.“
Şi să te victimizezi ca evreu, o practică constantă, dovadă că infractorii evrei de după 1990 au stat foarte rar şi foarte puţin, mai degrabă deloc, în închisori în România.

* * *

Ei bine, după ce scapă de închisoare, fiind iertat, se întâmplă (ceea ce nu am mai arătat în carte) că Aharon Schwarz, ca evreu permanent auto-victimizat, dă statul român în judecată la CEDO pentru cele mai năstruşnice abuzuri pe care le-ar fi îndurat în puţinele zile cât a stat la închisoare şi, culmea, deşi îi sunt respinse majoritatea acuzelor, prin hotă­rârea CEDO primeşte 12 mii de euro despăgubiri din partea României pentru că nu l-a vin­decat de râie (scabie) în penitenciar. Vedeţi „Cauza Aharon Schwarz împotriva României“ la http://ier.gov.ro/wp-content/uploads/cedo/Cauza-Aharon-Schwarz-impotriva-Romaniei.pdf

Cornel-Dan NICULAE
Sursa: IonCoja.ro

COMENTARII

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.