GLOANȚE LA SINAIA… ADEVĂRUL ÎN MOARTEA PREMIERULUI DUCA(2)
ZIUA CÂND STATUL DE DREPT A MURIT…
„Interzicerea partidului Garda de Fier a fost un act nedemocratic și abuziv. Acest partid se înscrisese legal la alegeri și înțelegea să participela procesul electoral după regulile sale democratice. Nu intenționa să facă revoluții,, să dea lovituri de stat și nici nu avea posibilitatea să influențeze într-un fel rezultatul alegerilor. Acceptase jocul politic, așa cum era el definit în România de atunci.”
Analiza aparține istoricului Alex Mihai Stoenescu, un cercetător căruia nu i se poate imputa nici un fel de simpatie legionară. Tocmai de aceea am folosit formularea sa, pentru că ea conține termenii cei mai adecvați pentru ceea ce s-a întâmplat la 9/10 decembrie 1933 în România.
Atunci, practic, statul de drept a încetat să existe. Constituția a fost suprimată chiar de guvern, adică de instituția care era chemată, prin lege, să vegheze la respectarea ei. Garantul legalității a devenit autor al ilegalității. Iar terorismul de stat s-a dezlănțuit împotriva unei anumite categorii de cetățeni, în cele mai oribile modalități, care în genere constituie apanajul regimurilor totalitare.
Nu doar că a dizolvat abuziv un partid politic, eliminându-l din cursa electorală în care se înscrisese legal, dar în acea noapte guvernul Duca a declanșat un val de arestări. După unii istorici e vorba de peste 2000 de persoane, în vreme ce Corneliu Codreanu mergea cu estimările pân la 18.000. Această cifră este, cu siguranță, exagerată, dar toate sursele istoriografice sunt de acord că arestările au fost de ordinul miilor. Ei au fost bătuți, reținuți fără mandate, iar câțiva chiar asasinați. Buletinele de vot au fost retipărite, eliminându-se semnul electoral al Gărzii şi listele cu candidaţii acestui partid. Sediile partidului au fost devastate, bunurile fiind confiscate, ca și arhivele. Torturile Poliției și Siguranței au fost cumplite.
Cu puțin timp înaintea dizolvării Gărzii de Fier, la sediul legionar din casa generalului Cantacuzino-Grănicerul, avusese loc o ședință a Consiliului Politic al partidului gardist, la care participaseră Ionel Moţa, Nae Ionescu, dr. Ion Banea, g-ralul Zizi Cantacuzino, ing. Gheorghe Clime și alții. În ciuda opoziţiei lui Corneliu Zelea Codreanu, care considera lipsită de onoare ascunderea sa, toţi ceilalţi opinaseră pentru ca liderul Legiunii să dispară pentru un timp. Argumentul forte fusese fusese furnizat de Nae Ionescu.
Personalitate influentă a epocii, beneficiind de relații în toate zonele sistemului politic, inclusiv în zona Palatului Regal și serviciilor de informații, filosoful arătase că se afla în posesia unor informații certe referitoare la intențiile cercurilor guvernamentale de a-l asasina pe Codreanu, în urma arestării lui.
Căpitanul acceptase să cedeze în fața unanimității camarazilor săi, pentru el urmând o perioadă de viață clandestină, trăind în reședința generalului Cantacuzino, iar ulterior în casa colonelului Zăvoianu, până în primăvara anului viitor, când va exista certitudinea înlăturării pericolului existent.
Din ascunzătoare el avea să transmită prin intermediul generalului Cantacuzino, în zorii zilei de 10 decembrie 1933, un ordin către toți legionarii, cărora le cerea să aștepte “cu calm și cu aceiași neînvinsă eroință desfășurarea furtunii”, supunându-se “măsurilor justiției în ale cărei virtuți am crezut și vom crede nemărginit”, iar voturile estimate la peste 200.000 să le acorde lui Iuliu Maniu în Ardeal, lui Gheorghe Brătianu în Vechiul Regat și lui Averescu în circumscripțiile unde acesta candida personal. El excludea susținerea cuziștilor, atribuindu-le deficiențe de caracter și suspectând că sunt preferați de bancherii străini ca urmare a naționalismului lor lipsit de viabilitate. Este evident efortul de a imprima oamenilor săi calmul și de a evita din partea acestora orice reacție de contraatac care ar fi escaladat situația de acută criză, destabilizând și vulnerabilizând țara.
Istoricul german Armin Heinen descrie astfel atmosfera imediat de după dizolvarea Gărzii: “Decizia de dizolvare din 9 decembrie , contrasemnată doar de Consiliul de Miniștri, ca și mijloacele forțelor de ordine au violat toate principiile statului de drept. Arestări fără dispoziții judecătorești, reținere de persoane care nu aparțineau Legiunii, reacții excesive ale polițiștilor și ale jandarmilor au creat o stare de spirit , pe fundalul căreia nu Legiunea, ci acțiunea statului a provocat critica opiniei publice.” (Armin Heinen – Legiunea “Arhanghelului Mihail”. O contribuție problema fascismului international, Ed. Humanitas, București, 1999, p. 241)
Și toate aceste fărădelegi fuseseră premeditate până în cel mai mic amănunt. O discuție purtată de Constantin Argetoianu cu I G Duca la 16 noiembrie 1933, așadar cu trei săptămâni înainte, arată fără echivoc care erau planurile lui Duca: „Duca mi-a spus că prima lui datorie este defiinţarea Gărzii de Fier şi că o va face cu prilejul alegerilor. Nu va lăsa Garda să candideze. Probabil că o va dizolva, în ultima zi a depunerii candidaturilor, ca să împiedice pe gardişti să candideze pe liste camuflate…
Acest probabil era un eufemism; așa cum l-a pronunțat se vedea bine că hotărârea sa era luată. Mi-am permis să-i observ că comite o nouă greșeală. Ce sau cine s-ar prăpădi dacă câțiva gardiști – 10 sau 20 – ar intra în Cameră?
Sunt toți submediocri și în Parlament se vor curăți prin propria lor prostie pe câtă vreme, prin dizolvare, îi va îndârji și va spori popularitatea lor în țară. Un curent popular, mai ales în straturile populare nu se poate înăbuși prin violență.
Băieții sunt dârji, și la lovituri vor răspunde prin lovituri – va curge sângele. Duca s-a uitat lung la mine: Ştiu, Argetoianu… dar nu pot să fac altfel. Mi s-a pus această condiţie sine qua non, şi e singura care mi s-a pus. Am primit-o”.
De altfel, represiunea guvernului Duca împotriva Gărzii de Fier este fără precedent în istoria parlamentarismului românesc de până la acea data. O recunoaște și Constantin Argetoianu, care pune pe seama bestialităților comise și atentatul de la Sinaia, căruia avea să-i cadă victimă Duca.
„Din toată cearta asta rămâne cert că Titulescu este autorul moral al dizolvării Gărzii de Fier. În seama Partidului Liberal, dacă nu și a lui Duca, rămâne modul cum a fost executată măsura și toate brutalitățile comise cu acest prilej. Pe acestea le-a plătit cu viața Duca, căci ceea ce a exasperat pe gardiști n-a fost dizolvarea (pe care o mai făcuse și Mihalache), ci bătăile, arestările, schingiuirile și omorurile Poliției. (Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice)
Și în toată această atmosferă de dictatură, în ziua de 20 decembrie au loc alegerile, care, este de înțeles, sunt castigate cu 51 % de Partidul Național Liberal. Iată ce consemna Constantin Argetoianu în jurnalul său, cu acest prilej: “20 decembrie 1933. Azi alegeri pentru Cameră. Zăpada enormă căzută… (va face ca) delegații opoziției să nu ajungă la secțiile de vot lăsând astfel guvernului cale deschisă pentru toate matrapazlâcurile electorale. Șeful nostru de la Hotin, bătut și sechestrat. O femeie omorâtă la Sighișoara, un alegător ucis la Dolj, asistenții și delegații arestați în mai multe județe, iată, fără să mai vorbesc de câteva bătăi și nenumăratele sechestrări în Basarabia, bilanțul pre-electoral al Uniunii Agrare”. (Constantin Argetoianu, „Însemnări zilnice” (1933-1937)
TITULESCU, UN PION OTRĂVIT
Toate sursele documentare și mărturiile duc către aceeași concluzie. În condițiile în care Regele se eschivase în mod evident de la asumarea semnării unui decret de dizolvare a Gărzii de Fier, cu toate presiunile lui Charles Rist, ale celorlalți bancheri și ale lui Titulescu, primul ministru ezistase, în preziua lui 9 decembrie, să mai ducă până la capăt ingrata sarcină pe care și-o luase. Realizând dimensiunile abuzului, precum și consecințele acestuia, se pare că Duca renunțase sau, cel puțin ezita să semneze decretul.
Avem, în schimb, nenumărate dovezi că, pe fondul acestor frământări de conștiință ale lui Duca, Titulescu – cel care își și aranjase plecarea la Paris deîndată de Garda avea să fie dizolvată, punându-se la adăpost – exercitase asupra premierului o presiune colosală, din instrumentarul căreia nu lipsise șantajul.
Patru ani mai târziu, Titulescu își pregătea revenirea în politica românească prin înscrierea în PNȚ, partid aflat însă într-un pact de neagresiune cu partidul lui Codreanu, mootiv pentru care scrisese un articol de dezvinovățire, delimitându-se de orice răspundere în decizia din 9 decembrie 1933.
Ca răspuns la încercările de dezvinovățire ale lui Titulescu foștii miniștrii ai cabinetului Duca arătaseră că „…a doua zi după luarea acestei hotărâri, am fost chemați de I.G. Duca. Șeful nostru ne-a comunicat: că d. Titulescu nu împărtășește soluțiunea adoptată de guvern; că d. Titulescu cere dizolvarea Gărzii de Fier, ca o soluțiune reclamată imperios de necesitățile politicii externe; că fără aceasta dizolvare, d. Titulescu se vede silit să demisioneze – și irevocabil – din guvern.
Ion Duca a facut tot ce i-a stat în putință pentru ca să determine pe d. Titulescu să renunțe la punctul său de vedere. Demersurile sale au fost însă zadarnice. Cum demisiunea dlui Titulescu ar fi creat – în imprejurările internaționale de atunci – dificultăți de nedorit, Duca s-a văzut silit să cedeze stăruințelor sale. Astfel a fost dizolvată Garda de Fier. Câteva zile după executarea actului de dizolvare, Duca se prăbușea sub gloanțele răzbunării, pe peronul gării din Sinaia.”
Un raport al Corpului Detectivilor din aceeași perioadă arată că “… in disolvarea GARZII DE FIER în 1933, înainte de plecarea sa în străinatate, dl. Titulescu a cerut decedatului Duca, să disolve Garda de Fier, obiectând că nu pleacă în străinătate în misiunea ce avea, până nu se îndeplinește acest act, deoarece cercurile străine nu vor sta de vorba cu el, decât cu dizolvarea în buzunar. Duca a trebuit să cedeze, situația externă fiind atunci gravă, și consecintele se cunosc, Titulescu servind exclusiv interesele masoneriei internaționale…” (Raport al Corpului Detectivilor din 5 decembrie 1937, ANIC, fond Casa Regala, dosar 36/1937, f. 162.)
Victor Iamandi, unul dintre miniștrii care au demascat minciuna a subliniat: „…pot sa afirm ca daca a fost cineva in guvern care a voit ori a cerut ca reprimarea Garzii de Fier sa fie mult mai severa decat a fost, acela a fost d. Titulescu…”
Diplomatul Grigore Gafencu, și el un adversar al legionarilor, scrie despre acel act al dizolvării în următorii termeni: „Venit ca să „restabilească” ordinea, guvernul liberal a fost nevoit, pentru a corespunde nevoii lui, să intervină în chestiuni de ordine, și a provocat, astfel, numaidecât, o nespusă dezordine. Mai întâi a „reprimat” Garda de Fier.
Apoi, în ajunul alegerilor a dizolvat-o. Cu acest prilej au fost împușcați mai mulți studenți, arestați și bătuți toți militanții gardiști … Jean Duca a șovăit înainte de a-i dizolva. Lua informații de la toți cu privire la ei… Iar în Consiliul de Miniștri, care a hotărât dizolvarea, președintele s-a pronuntat împotriva măsurii. Titulescu, el nu a șovăit nici o clipă.
A apărat măsura în Consiliul de Miniștri, a cerut-o regelui, a impus-o lui Duca. S-a lovit de neașteptate împotriviri: Regele nu a vrut să semneze un decret regal de dizolvare. A lăsat ca guvemul să-și ia întreaga răspundere. De aici un conflict între Titulescu și Puiu Dumitrescu, suspectat de filogardism și, în sfârșit, iscălirea unui jurnal al Consiliului de Miniștri… A urmat apoi vâltoarea alegerilor – o ciomăgeală cumplită și absurdă pe spinarea tării. Și ca încheiere, cele cinci focuri de revolver de la Sinaia.”
UN SCENARIU IMPOSIBIL DE VERIFICAT: PLANUL COLONIZĂRII EVREILOR DIN GALIȚIA
Ziarele epocii, în special cele naționaliste, au prezentat scenariul conform căruia, în cadrul vizitei sale la Paris, I G Duca acceptase și o altă condiție, accea de a accepta primirea și încetățenirea în România a cca 150.000 – după alte surse 300.000 – de etnici evrei, ce urmau să se refugieze din Germania, via Polonia, ca urmare a venirii lui Hitler la putere în Germania. Această versiune era alimentată și de faptul că unul dintre interlocutorii lui Duca, directorul Banque de Paris et des Pays Bas, Horace Finally, era unul din liderii Alanței Israelite Universale, influentă organizație internațională de promovare a intereselor evreiești, căreia unii îi atribuiau și conexiuni masonice. (Alex. M. Stoenescu).
În lipsa oricăror documente, este greu de confirmat această acuzație la adresa lui Duca. Metodologia cercetării istroice ne oprește de la susținerea acestui scenariu. De altfel, ni se pare puțin probabil ca, la acea dată, dintr-o Germanie în care trăia jumătate de million de evrei, o pondere atât de mare să facă deja obiectul venirii în România. Totuși nu se poate exclude întru totul posibilitatea ca, în discuțiile cu personalități implicate în organizațiile evreiești internaționale, să fi fost abordat la modul principial și subiectul unui posibil canal de refugiu spre Marea Neagră a evreilor din Germania, în perspectiva așteptatelor represalii antisemite pe care, de altfel, Hitler le și anunțase în repetate rânduri.
DUCA ȘI „CHESTIUNEA AROMÂNĂ”
Ceea ce știm însă cu certitudine este rolul pe care Duca l-a avut în luarea unor decizii care au afectat major comunitatea aromânilor. Foarte plauzibil este că aromânii Belimace și Caranica, doi dintre asasinii lui Duca, să fi fost revoltați de politica guvernului respinge la intrarea în țară a conaționalilor lor, refugiați din Grecia în urma persecuțiilor și omorurilor la care erau supuși de către naționaliștii greci.
Practic, guvernul liberal, nu făcea decât să respecte astfel prevederile tratatului Înțelegerii Balcanice, ce urma să fie semnat de Titulescu o lună mai târziu, în 9 februarie 1934, dar acesta dădea o grea lovitură politicii de colonizare a aromânilor din Balcani initiate de statul român după 1920.
În condițiile în care, în repetate ocazii, I G Duca se recomandase ca descendent al unei vechi familii grecești, Ducas, și date fiind privilegiatele relații pe care acesta leîntreținea cu comunitățile grecești din România și din Grecia, liderul liberal a devenit în ochii aromânilor un reprezentant al dușmanilor lor istorici. Iar măsurile adoptate de liberali nu făceau decât să le confirme scenariul.
Practic, în 1933, colonizarea aromânilor în Dobrogea a fost întreruptă. De zeci de ani, aromânii erau supuși în Grecia unor persecuții crunte în vederea asimilării lor etnice, prin pierderea identității naționale. Lipsiți de dreptul de a învăța în școli cu limbă de predare maternă și de posibilitatea de a săvârși cultul religios în graiul lor, presați de autoritățile elene să își grecizeze numele, alungați de pe munții pe care sute de ani își păscuseră turmele mari de oi, ei făceau obiectul unor persecuții contondente în cazul în care se împotriveau acestor politici.
Mii de aromâni fuseseră arestați și internați în lagăre și închisori, iar familii întregi fuseseră exterminate de naționaliștii greci.
O importantă parte a macedoromânilor aderaseră la curentul care propunea colonizarea lor în Regatul României, ca frați de limbă și de sânge, fapt aprobat de guvernele de atunci. Deși li se promisese colonizarea în regiuni muntoase, pentru conservarea tradiționalei ocupații care era oieritul, precum și alte facilități, acești frați ai noștri au fost victimele unei uriașe decepții din partea statului român.
Ei au fost colonizați în cele din urmă în cele două județe adăugate României în 1913 (Cadrilaterul), o regiune de podiș jos și arid, unde au fost nevoiți să își improvizeze singuri locuințe, statul oferind, fiecărei familii, în acest scop, o sumă ridicolă echivalând cu cca 250 EURO din zilele noastre.
Mai mult decât atât, timp de două decenii, aromânii s-au aflat în prima linie a asigurării unei adevărate rezistențe armate împotriva unor grupări naționaliste bulgare – comitagiii – care împrăștiau teroarea în Cadrilater, prin raiduri înarmate, jafuri și crime, și care după așezarea armânilor aici au.fost anihilați.
Cu toate vicisitudinile, în scurt timp, gospodăriile aromânilor aveau să devină un model de dezvoltare în Dobrogea Nouă.
În aceste condiții, este de înțeles aversiunea armânilor față de greci și, implicit, față de politicieni precum Duca și Titulescu, considerați vinovați de trădare împotriva fraților lor, prin sistarea colonizărilor în Dobrogea. Aromânii bătrâni povestesc și astăzi, așa cum bunicii lor le relataseră după 1933, cum rudele lor din Grecia au rămas blocați în acea iarnă grea în portul Salonic, cu familii și copii, pradă lipsurilor și batjocurii grecilor, după ce vânduseră turmele de oi, așteptând zadarnic aprobarea de a se transmuta în România.
Popor cu un teremperament vulcanic, cu un spirit al demnității și dreptății deosebit de pronunțat, obișnuiți de secole să trăiască cu arma la picior și să-și apere oricând viața și avutul, armânii avuseseră întotdeauna modul lor caracteristic de a sancționa trădarea – considerată un păcat de neiertat –, și de a rezolva litigiile grave, cum era și acesta, care viza practic întreaga comunitate aromână.
Este motivul pentru care mulți istorici nu exclud posibilitatea ca prezența în echipa de la Sinaia a celor doi aromâni – Caranica și Belimace –, pe lângă o revanșă legionară, să aibă la bază și o răzbunare pentru măsurile atât de defavorabile acestei comunități.
LINIȘTEA DINAINTEA FURTUNII
În zilele de 26-27 decembrie 1933, după ce alegerile fuseseră castigate de liberali, legionarii au fost eliberaţi din închisori. În realitate, ei ameninţaseră nu ordinea statală, ci rezultatul alegerilor. Cu acest prilej, avocaţii Ion Moţa şi Vasile Marin au solicitat și au obținut de la comandantul închisorii Jilava, un document unde se recunoaşte juridic că detenţia lor a fost practic un sechestru. Aceste documente le vor folosi ulterior, în justiţie, în vederea tragerii la răspundere a guvernului.
Părea că lucrurile reintră în normal și o liniște rău-prevestitoare plutea peste țară cu câteva zile înainte de Anul Nou…
Și în această liniște, în seara de 28 decembrie 1933, trei tineri coborând Calea Victoriei, s-au oprit preț de câteva momente în dreptul bisericii Albe, unde au și intrat, rugîndu-se îndelung la o uriașă icoană a Răstignirii, tablou care până târziu, după anul 2000, se mai păstrase în pridvorul acestui lăcaș.
Cine erau cei trei? Nicolae Constantinescu – de fel din Galați, recent candidat pe listele Gărzii de Fier la Făgăraș, Ion Caranica şi Doru Belimace – ambii aromâni. Toți trei tocmai eliberați de la Jilava.
Ei și-au continuat drumul pe Calea Victoriei și apoi în jos, pe Elisabeta, până la reședința prințului Cantacuzino- Grănicerul, aflată peste drum de biserica Sf Ilie Gorgani. Aici, unde până la 10 decembrie fusese sediul Gărzii de Fier, au găsit pe bătrânul general, singur. Cei trei împărtăşesc acestuia dorinţa lor de a pedepsi pe primul ministru Duca, în virtutea faptului că acesta însuşi încălcase legile statului de drept şi se pusese în slujba unor oficine străine.
Auzind aceasta, Generalul Cantacuzino s-a înspăimântat gândind la consecințele unui asemenea act. Cu toată firea sa violentă (de altfel, fiind văr cu I G Duca, el scrisese acestuia, după dizolvarea Gărzii de Fier, o scrisoare în care îl amenințase că și-a semnat condamnarea la moarte), în fața hotărârii neclintite a celor trei, el a încercat să oprească această decizie. A chemat de peste drum și pe parohul bisericii Sf. Ilie-Gorgani, opunând celor trei tineri argumente de ordin teologic, juridic și strategic, în încercarea de a-I convinge să renunțe la planul lor.
Conținutul discuției a fost relatat de legionarul Vasile Blănaru-Flamură, care l-a aflat din relatările celor trei în timpul detenției la Jilava, din prima parte a anului 1934. (V. Blănaru Flamură – Batalioanele morții. Adevărul în moartea lui I G Duca, Ed. SEPCO SRL, București, 2001).
GLOANȚE LA SINAIA. UN DEZNODĂMÂNT TRAGIC
Cei trei legionari – Nicolae Constantinescu(în foto stanga), Ion Caranica şi Doru Belimace – au fost consecvenți însă hotărârii lor. Poate că un ordin dat de Căpitan i-ar fi putut opri, dar Corneliu Codreanu era ascuns și nu putea ieși la lumină.
Ei au călătorit la Sinaia în același tren în care a mers și premierul, care fusese convocat la o bizară audiență la rege, tocmai la Peleș. La întoarcerea în gara Sinaia, în condițiile bizarre ale lipsei oricărui aparat de securitate personală și pe un peron prost luminat, cei trei au acționat. Caranica și Belimace au aruncat petarde pentru intimidarea eventualei gărzi a lui Duca, iar Constantinescu a descărcat 5 gloanțe in capul primului ministru.
Dacă Niki Constantinescu se predase la fața locului, lăsându-se practic capturat de agenții de ordine, ceilalți doi aveau să se predea Poliției la București. Ei vor justifica actul săvârşit ca pe o formă de pedepsire a premierului pentru fărădelegile şi abuzurile comise din ordinul lui şi pentru trădarea intereselor naţionale în urma unei înţelegeri cu o putere ocultă străină.
SPIRALA VIOLENȚEI CONTINUĂ
Imediat după asasinarea prumului ministru, autoritățile continua și ele spirala violenței.
La București este arestat și Sterie Ciumetti(în foto jos), secretarul Gărzii de Fier, va fi torturat bestial, ore întregi, comisarul Ion Panova. Scopul? Divulgarea ascunzătorii lui Corneliu Codreanu. Mutilat ca urmare a torturii și simțind că nu mai poate rezista, pentru a nu fi nevoit să declare unde se ascunde șeful Gărzii, Ciumetti va face un ultim efort, mușcându-și limba, a cărei inflamație și hemoragie îl făcea inapt să mai vorbească.
În această situație, este dus cu maşina Poliţiei în pădurea Andronache, unde este împuşcat şi apoi aruncat în Lacul Fundeni (zona Ostrov). Cadavrul va fi găsit după Anul Nou, când apa lacului se va dezgheţa.
În ziua următoare, pe 30 decembrie 1933, erau uciși de poliție legionarii Gheorghe Bujgoli, – colonist macedonean din judeţul Durostor, Fardea şi Gheorghe Negrea din Severin.
În ultima zi a anului 1933, Victor Iamandi, subsecretar de stat în Ministerul de Interne, ordonă din nou arestări masive. De astă data cifra arestărilor se pare că a urcat până spre 10.000, căci sunt arestați intelectuali, numeroși simpatizanți ai mișcării legionare, în frunte cu Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Dragoș Protopopescu, Radu Gyr, Ion Moța, majoritatea lor fiind încarcerați la Jilava. Mii de case sunt perchezitionate si ravasite pentru a se gasi dovezi de vinovatie sau arme, fără rezultat însă.
În acea perioadă tulbure a luat naștere un cântec ce a devenit celebru printre militanții legionari, intitulat Prigoana și ale cărui versuri evocă atmosfera tensionată a acelor zile:
“De ani de zile ați pornit / Prigoana fără de sfârșit. / Guvern ce vrei ca să ne pierzi, / De ani de zile arestezi / Legionari în cămăși verzi, / Și noi răbdăm, / Și noi răbdăm”… (Cules de Florin Dobrescu de la fostul deținut politic Romeo Pușcașu)
În primele săptămâni ale anului 1934, Parlamentul României va găzdui dezbateri aprinse, în care reprezentanţii Partidului Naţional Ţărănesc şi ai Partidului Poporului (g-ral Averescu) vor denunţa abuzurile comise de guvernul liberal la adresa opoziţiei, în timpul campaniei electorale.
Procesul liderilor legionari și a celor trei care îl omorâseră pe Duca va începe pe 19 martie 1934, implicând 52 de persoane inculpate, 703 martori din care 670 din partea apărării, printre aceștia figurând mareșalul Averescu, Alexandru Vaida Voievod, Constantin Argetoianu, Octavian Goga, Nicolae Iorga, Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Gheorghe Brătianu.
Procesul avea să se încheie în aprilie 1934, cu condamnarea pe viață a celor trei – supranumiți de legionari Nicadorii (prin compilarea primei silabe a numelui fiecăruia) și achitarea tuturor conducătorilor legionari, considerați nevinovați.
Oricum, după decembrie 1933, România nu avea să mai fie niciodată ca înainte.
Chipul societății românești fusese schimonosit de violența împinsă până la extrem, statul însuși anulându-și principiile fundamentale și decredibilizându-se, iar spirala violenței odată deschisă va fi foarte greu de oprit. Lecția pe care ar trebui să o tragem cu toții din acest episod istoric este aceea că abuzul, violența și fărădelegea nu sunt căi de rezolvare a problemelor politice, iar instituțiile publice trebuie să își facă datoria, garantând respectarea legalității.
Și, nu în ultimul rând, interesul național nu poate fi niciodată subordonat unor interese străine.
Prima parte aici: GLOANȚE LA SINAIA… ADEVĂRUL ÎN MOARTEA PREMIERULUI DUCA
Autor: Florin DOBRESCU
Sursa: IonCoja.ro & IncorectPolitic.com & buciumul.ro
