GANDURI DE 1 DECEMBRIE

GANDURI DE 1 DECEMBRIE

0 219
 
La Trianon, când s-a discutat soarta Transilvaniei, adversarii noÈ™tri de la Budapesta au comis imprudenÈ›a de a emite pretenÈ›ii în numele închipuitei lor superiorități spirituale, culturale! S-au făcut de rîsul Europei adunate la Versailles!
Ionel Brătianu nu s-a coborît să intre în vreo dispută avocățească pe acest subiect insolent, ci s-a mulÈ›umit să depună în faÈ›a comisiei decidente două teancuri de înscrisuri, invitându-È™i adverasii să dea, dacă au cu ce, replica maghiară la: (1) colecÈ›ia de proverbe româneÈ™ti publicate în zece volume de Iuliu A. Zane È™i (2) colecÈ›ia revistei săptămânale „Convorbiri Literare”, al cărei număr inaugural era datat 1 Martie 1867… O revistă de literatură care apărea cu regularitate de peste 50 de ani, revistă pe care avea cine s-o publice È™i mai ales avea publicul care s-o citească! AÈ™a ceva nu mai exista nicăieri în Europa! De Budapesta nici nu putea fi vorba! …Revista apare È™i azi! Adică de un secol È™i jumătate trecute fix!… Sunt nenumărate asemenea momente È™i fapte de excelență care ne pot singulariza È™i evidenÈ›ia! Din păcate neglijăm să alcătuim inventarul lor complet È™i plecăm prea uÈ™or urechea la cei care scornesc orice ca să ne singularizeze în negativ, în derizoriu! Cum se întâmplă cu cei care în zilele noastre se străduie să nege romanitatea noastră, faptul că descindem din cel mai important popor al antichității, cu aportul cel mai consistent la civilizarea planetei! DeÈ™i, dacă mă gândesc bine, s-ar putea ca aceÈ™ti ciudaÈ›i, în ciuda analfabetismului lor, să aibă ceva dreptate, chiar È™i fără voia lor. AÈ™a că zic È™i eu ca ei: noi, românii, într-adevăr, nu suntem urmaÈ™ii romanilor aduÅŸi în Dacia de Traian! Noi, ca români, nu avem motive să ne recunoaÈ™tem în mentalitatea lor, în imboldul care i-a adus în Dacia! Nu, cu siguranță nu suntem urmaÈ™ii acelor romani!… Ci noi suntem urmaÅŸii romanilor care au rămas în Dacia după retragerea aureliană!… Ai romanilor È™i dacilor care au făcut religie din statornicia lor pe acest pământ! Ce spectacol extraordinar va fi fost pentru cine avea ochi să vadă ÅŸi minte să priceapă!… Să priceapă bunăoară că-n tot răul e ÅŸi un bine, căci vântul, când bate, numai pleava o miÅŸcă de colo-colo!… A fost si multă pleavă ÅŸi printre cives romani din Dacia anului 270 e.n., mulÅ£i care aflaseră ÅŸi pricepeau bine, cu câtă latină ÅŸtiau, că ubi bene, ibi patria… La toÅ£i ăstora împăratul Aurelian le-a dat ordin să treacă Dunărea în sud! Åži să întemeieze o altă Dacie, după zicala că ubi bene, ibi Dacia… Iar în nordul Dunării a fost astfel să rămână strămoÈ™ii noÈ™tri, cei cărora de-atunci încoace le-a plăcut să se tot joace cu cuvintele, scornind fel ÅŸi fel de vorbe noi, precum că ubi patria, ibi bene, sau, mai clar: ibi bene, ubi Dacia!… Dacia traiană, bineînÅ£eles. Dacia românească!… Fie pâinea cât de rea… Atunci să se fi spus prima oară că românul nu piere?… Și tot atunci să fi apărut ÅŸi vorba că tot răul e spre un bine?… AceeaÅŸi resemnată familiaritate cu suferinÅ£a… AceeaÅŸi tenace ÅŸi potolită încredere, formulată într-un chip atât de discret ÅŸi, din nou, paradoxal: în tot răul e ÅŸi un bine… Căci mare bine i-a mai făcut Aurelian neamului nostru românesc alegându-i dintre locuitorii Daciei de la anul 270, să ne fie strămoÅŸi, numai pe cei ce într-adevăr ne meritau ca urmaÅŸi, numai pe cei ce au înÅ£eles că trecând Dunărea sau Mediterana, cerul nu se schimbă deasupra ta, nu rezolvi astfel nici una din frământările mari ale vieÅ£ii… In care mai ales pe tine însuÅ£i te ai potrivnic, adversar, concurent, ÅŸi riÅŸti, deÅŸi alergând singur, să ieÅŸi al doilea, mereu al doilea, dacă mereu vei alerga numai ÅŸi numai după ubi bene… Nefiindu-Å£i tu Å£ie însuÅ£i destul ca să-È›i fie bine!… Binele din tine însuÅ£i… De neaflat!… Åži-atunci pleci în lume, treci Dunărea!… Treci oceanul! Åži numai aceia vor fi rămas în nordul Dunării mai departe, urcând în timpul care nu e timp decât într-un spaÅ£iu neschimbător, numai ei vor fi rămas în Dacia: cei cărora, ca să le fie bine, căci tot omul caută binele, le era destul viaÅ£a lor lăuntrică, de fiinÅ£e cugetătoare puse dinaintea unor întrebări, îndoieli ÅŸi neliniÅŸti la care răspunsul ÅŸi izbăvirea nu Å£i le putea oferi geografia, ci numai cărările atât de puÈ›in umblate de om ale sufletului său. Noi, românii, cărările acestea ÅŸi ale codrului le-am învăţat tare bine. Ori poate de aceea am ÅŸi rămas, căci le ÅŸtiam prea bine!… Ne tragem aÅŸadar din strămoÅŸi care nu s-au temut de această repetată regăsire ÅŸi confruntare cu sine, ci am făcut din ea chiar farmecul vieÅ£ii. Al omului!… Și nu ne-am clintit din Dacia Traiană… Dacia maternă!Nu ne-am clintit din sinea noastră!
 
Suntem dar ÅŸi noi un neam ales ÅŸi de aceea nu se putea să pierim ?… Ne-am ales unii de alÅ£ii prima oară la anul 270, când unii am rămas, iar alÅ£ii au plecat în plata Domnului!…
După două principii de viaţă diametral opuse: ubi patria ÅŸi ubi bene…
După aceleaÅŸi răscruci ne-am mai ales de-atunci mereu, unii de ceilalÅ£i, iar urma lor, a celor plecaÅ£i să-ÅŸi caute sufletul unde era viÅ£elul mai gras ÅŸi aurul mai galben, mereu s-a pierdut…
AÅŸa cum fără urmă s-au pierdut mai întâi ÅŸi întâi toÅ£i cei ce au ascultat de porunca aureliană. Cei ce au crezut că ubi bene, ibi patria… Praful È™i pulberea!… Am rămas ÅŸi numai noi n-am pierit, cei ce am ÅŸtiut că ubi patria, ibi bene, chiar ÅŸi atunci când o duci mai rău, mai rău de tot chiar… De la această opÅ£iune fundamentală porneÅŸte stilul românesc de comportament. De la refuzul de a se buluci peste Dunăre, căci va fi fost ÅŸi atunci o goană, nu de barbarii agresori, ci o precipitare penibilă după binele ori mai-binele de dincolo de Dunăre, să se înfrupte din el mai devreme ÅŸi mai consistent. Apucătorii ÅŸi jepcarii, învârtăreÅ£ii ÅŸi isteÅ£ii, oportuniÈ™tii, care ÅŸtiau că numai primilor sosiÅ£i le va fi dat să se înfrupte pe alese, celorlalÅ£i, ce pregetau ÅŸi nu se prea îndemnau ÅŸi aveau să ajungă prea târziu, tarde venientibus, doar să culeagă, ce va cădea de la ospăţul deÅŸtepÅ£ilor, Psihoza aureliană!… Cum i-a mai cernut pe bieÅ£ii români chemarea vechiului dicton, atât de universal: ubi bene, ibi patria!… Åži toÅ£i cei care au plecat după această patria morgana, cât mai erau ei de convinÅŸi că-i lasă pieirii pe toÅ£i cei ce rămâneau acasă?! Care acceptau chiar să piară decât să devină altceva, alÅ£ii, înstrăinându-se de ei înÅŸiÅŸi, căci ăsta era preÅ£ul lui ubi bene, ibi patria!… Căci chiar dacă unii s-au Å£inut tari să nu-ÅŸi părăsească odată cu Å£ara ÅŸi credinÅ£a, graiul strămoÅŸesc ÅŸi numele părintesc pentru a le fi mai bine, în cele din urmă, dacă nu lor, măcar fiii fiilor ÅŸi-au uitat de toate astea ÅŸi s-au risipit fără urmă din ce-au fost vreodată moÅŸii lor!… La fel ÅŸi cei rămaÅŸi, rămaÅŸi printr-un legămînt care nu putea fi pe veci rostit, ci trebuia cu fiecare generaÅ£ie reînnoit, căci fiecare generaÅ£ie a avut de dat obolul ei în suflete, acele suflete care, dintr-un motiv sau altul, au ajuns la concluzia că ubi bene… Åži ne-am cernut alegându-ne unii de alÅ£ii mereu, de zeci ÅŸi zeci de ori, de câte ori, nenumărate, alternativa belÅŸugului ÅŸi a huzurului a stat în cumpănă cu năpăstuita ÅŸi sărăcăcioasa noastră românie… În cumpănă cu sărăcia È™i nevoile neamului! Åži iar ne-am ales unii de alÅ£ii… Căci firea omului se moÅŸteneÅŸte cel mai greu!… Agonisita sufletească!… Nu-i ca averea cea pipăită ÅŸi văzută, pe care o poÅ£i lăsa copiilor întreagă, printr-un simplu act de danie!… Sufletul cu care reuÅŸim să ne împodobim fiinÅ£a nu se moÅŸteneÅŸte atât de simplu! Åži câÅ£i părinÅ£i n-au lăcrămat amarnic văzându-ÅŸi odraslele că nu înÅ£eleg cum vine aia că ubi patria, ibi bene, când toată lumea, în lumea asta mare È™i deÈ™teaptă foc, judecă dimpotrivă, că ubi bene, ibi patria…Cutare simte româneÈ™te! Elogiu suprem în lumea noastră, danubiano-carpato-pontică!
Desigur, e foarte schematică toată povestea de mai sus. Ea se brodează în jurul unui adevăr însă greu de contestat È™i uÈ™or de verificat: pe cât de aprigă a fost politica de deznaÅ£ionalizare a românilor – în Austro-Ungaria, dar ÅŸi prin alte părÅ£i, pe cât de aprigă È™i de discretă mai ales este încă această politică, pe tot atâta a stat numai la bunul plac s-o facă al celor ce, în vreun fel sau altul nimerindu-li-se să ajungă printre noi, s-au hotărît să se prenumere printre noi… Să fie noi! Români! Sunt cu miile, cu sutele de mii românii care au fost nevoiÈ›i, au fost constrânÈ™i, n-au mai avut încotro, È™i s-au declarat de alt neam, au devenit în timp altceva, s-au pierdut de turmă, ca o condiÈ›ie a supravieÈ›uirii lor!… Nu există străin însă care, ajuns pe plaiuri româneÈ™ti, să fi fost obligat de legile noastre sau de anturajul uman românesc să-È™i abandoneze neamul, părinÈ›ii, conÈ™tiinÈ›a de sine… Contrastul în care intră astfel lumea românească cu maghiarimea , cu întreg contextul uman ÅŸi politic din jur, balcanic È™i european, ar fi de natură să încheie orice discuÅ£ie serioasă nu numai pe tema Ardealului...Ardealul este al nostru, români, maghiari, saÅŸi, secui ÅŸi câte neamuri vor mai fi fiind în Ardeal trăitoare, este al celor ce simt, româneÅŸte, că ubi patria, ibi bene. Unde-i Ardealul, acolo e ÅŸi patria noastră!…Patria noastră cea românească, este românească nu doar pentru că suntem si in Ardeal , covarsitor majoritari românii, vorbitorii de grai romanic. Suntem mai mulÅ£i cei ce angajăm prin fiinÅ£a noastră un stil de existenţă, un farmec aparte al purtărilor ÅŸi gândurilor, al glumelor ÅŸi-al petrecerilor noastre, al trecerii noastre prin această lume! Este farmecul românesc al Ardealului! Nepieritor ca È™i românul! La Multi Ani Frumosi de 1 Decembrie si in vecii vecilor!
 
Prof.univ.dr. ION COJA
 
 

COMENTARII

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.