Frontul monetar
Weekend-urile sunt ore de lucru full time pentru bancherii internaţionali intraţi în panică din cauza fundamentelor din ce în ce mai anemice. Weekend-ul care tocmai a trecut a fost „dedicat” Elveţiei, unde dramoleta Credit Suisse risca să bubuie urât. De aceea s-au căutat metodele cele mai potrivite pentru a ajuta entitatea aflată cu un picior în groapă. Metoda găsită, cu toate că e clasică, e cât se poate de interesantă.
Pentru a putea fi salvată, Credit Suisse se va vinde către UBS cu un preţ ridicol. În utima clipă, UBS a anunţat că este de acord să plătească un preţ puţin mai mare de 0.5 franci pe acţiune, în condiţiile în care vineri acţiunile Credit Suisse au închis la 1.86 franci!!!
Spun asta ca să înţelegeţi valoarea „pieţei libere”. E doar prima parte a acţiunii. Pentru achiziţie, guvernul elveţian oferă o „primă” de 9 miliarde de franci pentru eventualele pierderi pe care UBS le va suferi ca efect al tranzacţiei. De asemenea, Banca Centrală a Elveţiei oferă o linie de credit de 100 miliarde de franci(108 mld. $) entităţii nou create. Punând cap la cap, constatăm limpede că numai cumpărătură nu se numeşte ceea ce-a făcut UBS, ea de fapt neinvestind niciun ban.
„Să tot faci afaceri aşa!” – aţi fi tentaţi să spuneţi. Doar că realitatea e alta: UBS a fost forţată să accepte tranzacţia, arătându-i-se realitatea sumbră în faţă. În cazul în care Credit Suisse pică, ei sunt următorii, deoarece, până la urmă, structura activelor celor două instituţii e similară, doar percepţia fiind diferită. În realitate UBS a acceptat să preia o gaură neagră al cărei cost nu-l poate estima, gaură neagră pe care să o alăture celei pe care şi ei o au în scripte. Şi-ar mai fi ceva: tranzacţia s-a făcut pentru ca statul elveţian să poată acorda un ajutor(care să fie considerat îndestulător) Credit Suisse, transformând UBS într-un vehicul pentru ajutorarea băncii falite.
Sunt eu nebun când vorbesc despre găuri negre? Păi de ce n-a căzut şi UBS-ul dacă are găuri negre? Hmm, simplu: nu s-a expus sau, mai bine spus, nu a fost atât de expusă. De ce spun de găuri negre? Pentru că la structura actuală a finanţelor mondiale e imposibil ca o bancă, indiferent de mărimea sa, să nu aibă în structura activelor preponderent găuri neagre într-o proporţie necuantificabilă. Trebuie să înţelegeţi că trăim în lumea în care mantra finanţelor este că cel mai sigur activ e datoria americană!!! Cu dedolariazarea începută, structura nesustenabilă a datoriei americane este din ce în ce mai vizibilă, iar mantra amintită din ce în ce mai penibilă. De altfel s-a văzut limpede cum băncile regionale americane s-au prăbuşit tocmai din cauza deţinerii de datorie americană, adică activul „cel mai sigur din lume”.
Credit Suisse era un pilon important al structurii bancare internaţionale, pe care o putem asemăna cu o clădire având o arhitectură impresionantă, menită a masca cea mai mare fraudă din istorie. Prăbuşirea Credut Suisse ar fi fost echivalentul prăbuşirii unei coloane de rezistenţă a acestei structuri imaginare, deci de neacceptat deoarece ar fi tâtât după ea întreaga structură. Iată de ce prăbuşirea băncilor regionale americane e dezirabilă; ele seamănă mai mult cu elemente de decor sau de acoperire. Însă, dărâmarea acestora semnalizează existenţa unor probleme grave în structura de rezistenţă a clădirii.
Şi cum să nu existe în condiţiile în care se întâmplă ceea ce se întâmplă. După cum limpede observaţi, băncile sunt salvate cu banii contribuabililor, într-o disperare care semnalează că e ceva putred la nivel adânc, însă atât de grav încât riscă să dărâme totul, nu doar băncile. Să înţelegem mai bine de la bază. Cum au ajuns băncile într-o situaţie atât de critică? Toţi arată cu degetul către FED care s-a apucat să se ia la trântă cu inflaţia crescând dobânda de intervenţie. O chestiune care e totuşi de manual. Ce spunea însă Paul Volcker, fost şef al FED şi cel care este considerat omul care-a pus capăt inflaţiei din în 1987? „Fiecare ciclu de înăsprire practicat de FED se termină într-un dezastru, pentru ca apoi să se introducă şi mai multă relaxare”. Ups, păi asta contrazice toate teoriile monetare care statutează aşa-zisa „mecanică a banului”.
Mă rog, teoria e teorie, dar în practică vedem o panică excepţională. FED-ul a reluat „politica de acţiune coordonată” pe care am început s-o vedem pe vremea Marii Crize din 2008: Băncile Centrale ale SUA, Canadei, Angliei, Japoniei, Elveţiei şi BCE au anunţat acţiuni coordonate de furnizare a lichidităţii în pieţe prin acordurile de swap în dolari. Mai mult, s-a modificat frecvenţa şedinţelor pentru operaţiunile swap cu scadenţă: de la şapte zile la frecvenţă zilnică. Asta arată adevărata panică. Practic, Băncile Centrale ale lumii dolarului sunt online non stop. De fapt acesta e începutul pe care l-am văzut atât în 2008 cât şi în 2019. Urmează reducerea dobânzii de intervenţie şi reluarea politicii masei monetare infinite. Cât însă mai poate rezista o asemenea fantasmă?
De fapt mai constatăm ceva din actuala criză bancară. În SUA, Biden – aflat în disperare totală – a deschis o linie de comunicare directă cu Warren Buffet. Scopul e simplu, anume salvarea cadavrelor bancare care încep să pută. Nu ştiu exact dacă la influenţa „Oracolului” sau pe cont propriu, FED-ul a decis să lanseze aşa-numitul „Bank Term Funding Program”(BTFP) în cadrul căruia se pot acorda credite băncilor pe termen de un an!!! E o nebunie absolută. Băncile comerciale vor apela la FED pentru a obţine finanţare, punând garanţie activele riscante pe care le au. Cu alte cuvinte, îşi mută gaura din ograda proprie în cea a FED. Care FED e oricum cam falită, dar e salvată de capacitatea sa de a printa „bani internaţionali”.
De altfel, asemenea politici sunt unele intervenţioniste, în care statul(sau „entitatea centrală”) e cel care decide ce şi cum, intrând abrupt în jocul economic. Faptul că asemenea politici se aplică la nivelul băncilor – principalele roţi motoare ale societăţii capitaliste – ne arată limpede că sistemul este unul profund viciat, care nu mai are nicio legătură cu capitalismul autentic, fiind mai degrabă o copie din ce în ce mai fidelă a URSS. Spirala lipsei de performanţă este bonusată prin mascare de către stat, exact ca în economiile centralizate ale Estului Europei din perioada socialistă. Iar asta începe să se manifeste la toate nivelurile societăţii: din ce în ce mai puţină performanţă şi creativitate, din ce în ce mai multă haiducie şi o creştere din ce în ce mai mare a economiei paralele, cea necontabilizată. Aşa cum sistemul bancar are în spate „umbra sa” înspăimântătoare, la fel şi economia reală începe să aibă umbrele sale. Umbre care canalizează din ce în ce mai mulţi bani ai statului în aventuri ilegale. Aşa cum comerţul socialist era falit, în umbra sa dezvoltându-se o grămadă de „iniţiative” gri, la fel observăm nu doar în SUA, ci peste tot în zona lor de influenţă. Există canale de distribuţie a drogurilor, dar, la fel, există canale de distribuţie a mărfurilor furate, a celor contrafăcute sau a celor procurate din zone obscure. Totul se dezvoltă natural, în condiţiile în care căile oficiale de izbândă socială sunt tot mai înfundate şi tot mai înglodate în obligativitatea cărării după tine întreaga viaţa a unei datorii nesustenabile care devine obligaţie a statutului social.
Cum se va termina totul, ştim. Când se va termina însă e imposibil să estimăm. Accelerarea „cooperării” Băncilor Centrale din sfera dolarului ne arată că bolovanul deja se rostogoleşte, în timp ce socialismul care cucereşte politica de stat a „modelului capitalist” care era SUA ne arată că s-a ajuns într-o fundătură din care e imposibil de ieşit fără un colaps major. Vom vedea însă când.
Autor: Dan Diaconu
Sursa: trenduri.blogspot.com
