Europa și trădarea propriei sale idei istorice (1)

Partea a I-a
Europa nu va putea supraviețui pervertirii propriei sale idei istorice.
Acea idee s-a născut din cenușa celui de-al Doilea Război Mondial.
Între 1945 și 1949, liderii europeni au formulat pentru prima dată o promisiune comună:
niciodată război pe continentul european.
Aceasta a devenit coloana vertebrală morală și ideologică a Europei postbelice.
Indiferent dacă promisiunea era realistă sau nu, ea a dat sens reconstrucției.
Europa s-a ridicat din ruine în jurul unei credințe: că pacea, cooperarea și reconcilierea sunt posibile între fostele națiuni inamice.

Noua perspectivă asupra trecutului.
Astăzi, însă, apar tot mai multe cercetări istorice care pun sub semnul întrebării această narațiune idealistă.
Unii istorici afirmă că proiectul european — devenit mai târziu Uniunea Europeană — nu a fost doar o inițiativă pentru pace, ci și un instrument geopolitic, creat în logica Războiului Rece, ca bastion împotriva Rusiei.
În această interpretare, Europa Unită nu ar fi fost gândită doar ca un spațiu al reconcilierii, ci ca o fortăreață pregătită pentru „ultima confruntare” cu Estul — pentru ceea ce armata germană, Wehrmachtul, nu reușise să ducă la capăt în 1941–1945.
Desigur, adevărul deplin va trebui stabilit de istorie. Dar indiferent de motivațiile inițiale, important este ce poveste au ales europenii să creadă despre ei înșiși.

Mitul păcii europene.
Timp de 70 de ani, între 1950 și 2020, generații întregi au crescut în spiritul acestui mit:
– că în Europa războiul a devenit imposibil;
– că vechea dușmănie dintre Germania și Franța a fost depășită;
– că s-a construit o „arhitectură europeană a securității”, în care inclusiv Rusia avea un loc;
– că prin programe precum Erasmus, tinerii europeni se vor cunoaște, se vor înțelege și se vor iubi unii pe alții mai mult decât pe conaționalii lor.
Această narațiune a funcționat mult timp. Ea a adus stabilitate, prosperitate și un sentiment de unitate.
Dar astăzi, în fața noilor tensiuni, al noilor frontiere și războaie, Europa se confruntă cu o fractură între mitul său fondator și realitatea politică.

Criza identității europene.
Pentru prima dată după 1945, europenii trebuie să recunoască faptul că proiectul lor de pace a devenit instrumentul unei noi confruntări.
Iar această trădare a propriei idei istorice — ideea păcii, a echilibrului, a respectului reciproc — riscă să distrugă chiar fundamentul spiritual și moral al Europei moderne.
Dacă Europa a fost construită ca un proiect al reconcilierii, atunci transformarea ei într-un instrument de confruntare va însemna nu doar o criză geopolitică, ci o criză de sens.
Pentru că nicio civilizație nu poate supraviețui atunci când își neagă propriul ideal fondator.

Partea a II-a
Cum a ajuns Europa să se trădeze pe sine.
Trădarea unei idei nu se produce niciodată dintr-odată.
Ea începe lent, prin justificări „temporare”, prin compromisuri „necesare”, prin tăceri convenabile.
Așa s-a întâmplat și cu Europa.

De la ideal la mecanism.
Europa postbelică s-a născut dintr-un ideal moral:
pacea, solidaritatea, demnitatea umană.
Dar treptat, acest ideal s-a transformat într-un mecanism birocratic și tehnocratic.
Instituțiile care trebuiau să unească oamenii au început să-i uniformizeze.
Valorile au fost înlocuite de reguli, iar spiritul — de proceduri.
S-a ajuns la situația în care „unitatea europeană” nu mai însemna înțelegere între popoare, ci supunerea tuturor față de un centru anonim al puterii.
Astfel, ceea ce a început ca o construcție a păcii a devenit, pas cu pas, o construcție a controlului.
Iar pacea — un cuvânt gol, folosit doar ca pretext pentru expansiune economică, culturală sau ideologică.

Războiul rece și noul front invizibil.
Odată cu începutul Războiului Rece, Europa Occidentală s-a plasat sub umbrela americană.
Această protecție militară a avut un preț:
Europa a fost obligată să-și redefinească identitatea nu prin ceea ce este, ci prin ceea ce se opune — Rusia.
Astfel, Europa nu a mai fost un spațiu de cooperare între civilizații, ci o frontieră între lumi.
Iar frontiera, prin definiție, trăiește din frică.
În numele securității, Europa și-a sacrificat libertatea spirituală.
De la o vreme, tot ce era „estic” a fost asociat cu barbaria, iar tot ce era „vestic” — cu progresul.
Această viziune maniheistă a adus nu doar tensiune externă, ci și o schizofrenie internă:
Europa nu mai știe cine este, pentru că s-a obișnuit să se definească doar prin dușmanii ei.

De la demnitate la dependență
În anii ’90, după căderea Cortinei de Fier, Europa a avut o șansă unică de a-și împlini visul fondator — acela al unei păci continentale reale, fără blocuri și fără stăpâni.
Dar în loc să urmeze calea independenței, ea a ales calea confortului geopolitic.
A preferat să fie protejată, nu liberă.
Să urmeze, nu să conducă.
Să asculte, nu să gândească.
Astfel, pas cu pas, Europa s-a transformat într-o colonie de lux: prosperă, dar lipsită de voință.
Un spațiu care produce legi, dar nu idei.
O civilizație care vorbește despre valori, dar nu mai are credință în ele.

Moartea tăcută a ideii europene
Când o civilizație își pierde încrederea în propria idee, începe procesul de autodistrugere.
Europa a început să-și nege istoria, să-și șteargă rădăcinile, să-și rescrie simbolurile.
În numele „toleranței”, a ucis diferențele.
În numele „unității”, a interzis pluralitatea.
În numele „drepturilor”, a uitat de adevăr.
Aceasta este trădarea supremă:
nu aceea de a greși, ci aceea de a nu mai ști cine ești și de ce exiști.
Europa nu a fost distrusă de dușmanii săi, ci de renunțarea treptată la propria vocație.
Vocația de a uni, nu de a domina.
De a crea, nu de a copia.
De a inspira, nu de a imita.
Iar dacă Europa dorește să renască, va trebui să-și amintească de ce s-a născut:
nu ca o alianță militară, nu ca un bloc economic, ci ca o promisiune morală.
Promisiunea că omul poate trăi în demnitate fără a-l distruge pe celălalt.

Partea a III-a
Europa între mitul păcii și realitatea războiului.
Mitul păcii europene a fost atât de puternic, încât generații întregi au ajuns să-l confunde cu realitatea.
Pacea devenise un dat natural, o stare de fapt permanentă, nu o cucerire zilnică.
Dar pacea, când nu mai e apărată de adevăr, devine minciună.

Războiul care nu trebuia să fie
După anul 2020, lumea europeană s-a trezit în fața propriului coșmar: războiul revenise.
Nu sub forma vechilor invazii, ci ca un război al sensurilor — o luptă între narațiuni, între istorie și propagandă, între realitate și percepție.
Europa, care se jurase că nu va mai permite niciodată un conflict pe continent, a devenit parte din conflict.
A trimis arme, sancțiuni, discursuri și ură — în numele păcii.
Astfel, mitul s-a inversat: pentru a „apăra pacea”, Europa a început să alimenteze războiul.

NATO – umbrela care a devenit lanț.
Ceea ce cândva părea un scut al securității — alianța nord-atlantică — s-a transformat treptat într-un instrument al constrângerii geopolitice.
Europa, care se dorea liberă și neutră, s-a trezit prizonieră în propria alianță.
Fiecare decizie majoră în domeniul apărării, al energiei, al economiei externe, se ia nu la Paris, Berlin sau Roma, ci dincolo de Atlantic.
Astfel, continentul care se visa centrul lumii civilizate a devenit o periferie obedientă a unui imperiu globalizat.

Ucraina – catalizatorul rupturii
Războiul din Ucraina nu este doar o tragedie locală, ci un simptom al bolii europene.
El a arătat că Europa nu mai are o viziune proprie asupra păcii și a viitorului.
Că nu mai poate fi mediator, ci doar participant.
Că nu mai gândește, ci reacționează.
În loc să joace rolul de punte între Est și Vest, Europa s-a transformat în zonă de tampon — un teren de luptă între puteri care se folosesc de ea fără s-o iubească.
Iar Ucraina, în această ecuație, a devenit simbolul tragic al unei civilizații folosite împotriva alteia, în timp ce ambele aparțin aceluiași trunchi cultural și creștin.

Reîntoarcerea fricii
După aproape opt decenii, frica s-a întors în inima Europei.
Frica de război, frica de foamete, frica de frig, frica de adevăr.
Mass-media, odinioară instrument al informării, a devenit un mecanism al panicii.
Guvernele, în loc să protejeze libertatea, o suspendă în numele securității.
Iar cetățenii, obosiți și manipulați, nu mai disting între apărare și agresiune, între victimă și călău.
Aceasta este noua tragedie a Europei: a pierdut curajul discernământului.
Când nu mai știi cine ești, accepți orice narațiune spusă mai tare decât vocea conștiinței.

De la pace declarată la pace pierdută
Înainte, pacea era o realitate trăită.
Astăzi, pacea a devenit o parolă de partid.
Se vorbește despre pace, dar se finanțează arme.
Se militează pentru libertate, dar se cenzurează vocile libere.
Se predică toleranța, dar se interzic opiniile contrare.
Europa a ajuns să semene cu un templu gol: coloanele stau în picioare, dar spiritul a plecat.
Și în locul duhului a venit ideologia, rece și dogmatică.

Concluzie?
Războiul nu a distrus ideea europeană; a demascat-o.
A arătat că sub fațada „valorilor comune” se ascund interese divergente, frustrări istorice și o pierdere a sensului.
Europa nu moare de sărăcie, ci de inconsecvență morală.
Și până când nu va avea curajul să recunoască această trădare de sine, nu va putea renaște.
Pacea europeană nu se va întoarce prin negocieri sau sancțiuni, ci prin adevăr.
Și adevărul, oricât de dureros ar fi, e singurul drum înapoi spre demnitate.

Partea a IV-a
România între Europa și propria conștiință
România nu este doar un stat al Uniunii Europene; este un caz-test al conștiinței europene.
Un popor aflat la marginea imperiilor, mereu între două lumi — între Orient și Occident, între credință și rațiune, între demnitate și supraviețuire.

Țară de frontieră și câmp de experimente
Timp de secole, România a fost graniță: între Bizanț și Roma, între creștinismul de Răsărit și cel de Apus, între imperiul otoman și cel habsburgic, între capitalism și comunism.
Această poziție geografică și spirituală a făcut din ea un loc vulnerabil, dar și unul privilegiat: un punct de contact între civilizații.
După 1989, România a fost atrasă în proiectul european cu promisiunea unei renașteri: libertate, prosperitate, demnitate, dreptate.
Dar în realitate, a primit mai mult dependență decât libertate, mai mult consum decât cultură, mai mult import de valori decât creație proprie.

Integrare fără identitate
România s-a integrat în Europa economic și juridic, dar nu spiritual și cultural.
A adoptat regulile, dar nu și respectul de sine.
A primit directive, dar nu și direcție.
A devenit un corp fără suflet, un teritoriu al conformismului administrativ.
Sub pretextul „modernizării”, s-au distrus fibrele vii ale identității naționale:
– agricultura tradițională,
– sistemul de învățământ care forma caractere,
– comunitățile rurale ca izvoare de moralitate,
– Biserica în sensul ei duhovnicesc, nu birocratic.
În locul acestor piloni s-au ridicat instituții goale, ONG-uri plătite și un limbaj european de lemn, care vorbește despre „valori” fără să mai știe ce înseamnă ele.

România – aliatul fără putere
În plan geopolitic, România a devenit cel mai fidel aliat al Occidentului, dar cel mai puțin ascultat.
Participă la toate războaiele altora, dar nu-și apără propriile interese.
Trimite resurse, soldați și baze, dar primește înapoi doar promisiuni.
Și, mai grav, a ajuns să creadă că ascultarea este o formă de merit, că supunerea față de „partenerii strategici” este echivalentă cu civilizația.
Dar niciun popor nu se ridică din supunere.
Un popor care se teme să gândească liber devine un teritoriu locuit, nu o națiune vie.

De la speranță la deznădejde
Românii au sperat sincer că apartenența la Europa va aduce un sens nou, o renaștere a demnității.
Dar în locul demnității a venit dependența, iar în locul unității — dezbinarea internă.
Tinerii au plecat, satele s-au golit, tradițiile s-au stins, iar cuvântul „europenizare” a devenit sinonim cu dezrădăcinarea.
În 30 de ani, România a pierdut ceea ce Europa a pierdut în 70:
– încrederea în idealuri,
– conștiința propriei valori,
– sensul colectiv al existenței.

Ultimul bastion spiritual al Europei
Și totuși, paradoxal, România rămâne unul dintre ultimele teritorii unde ideea de Dumnezeu, de neam și de suflet mai are o rezonanță reală
Poate că tocmai de aceea România nu trebuie privită ca un stat periferic, ci ca un rezervor moral al continentului.
Ceea ce Occidentul a pierdut – legătura cu transcendența, cu sacralul, cu rădăcina – încă mai trăiește aici, în gesturile simple ale oamenilor, în crucile de la răscruci, în colind, în dor, în tăcerea mănăstirilor și în ochii bătrânilor care încă spun: „Așa a vrut Dumnezeu”.
Dacă Europa își va regăsi vreodată sufletul, va trebui să treacă din nou pe la Răsărit — pe la țările care au suferit, dar n-au uitat să creadă.
Iar România, în loc să fie un elev obedient, ar putea deveni profesorul tăcut care amintește lumii ce înseamnă să fii om.

Partea a V-a
Renașterea Europei: întoarcerea la rădăcini și la adevăr
Nicio civilizație nu moare prin epuizare materială.
Ea moare când nu mai știe de ce există.
Europa de azi nu duce lipsă de bani, de tehnologie sau de structuri.
Ea duce lipsă de sens, de credință și de adevăr.
– va urma –

Autor: Anatolii Basarab
Sursa: facebook.com

Share on Facebook

Tweet

Follow us