Europa se reîntoarce spre modelul statului naţional civilizat?
Căsătoriile mixte au fost dintotdeauna considerate un important indicator al integrării moderatea imigranţilor, ca şi un potenţial factor de schimbări socio-culturale. Acest tip de uniuni mixte era estimat în Europa, la nivelul anului 2010, la circa 13% din totalul căsătoriilor, variind între un cuplu mixt din cinci în Elveţia şi puţin peste zero în România.
Există mai mulţi factori care pot duce la evoluţia (sau dimpotrivă, involuţia) căsătoriilor mixte. Ei sunt de regulă economici, cu toate efectele – prosperitate într-o parte sau alta a continentului, existenţa unei comunităţi puternice ori slabe de conaţionali într-o anumită ţară, interesul de a obţine rezidenţă în occident etc. Un aspect este, însă, cert: căsătoriile de acest fel au devenit tot mai libere şi mai acceptate pe măsura trecerii timpului. Cel puţin la nivelul legislaţiilor din ţările europene…
Datele oficiale din Franţa arată că 34% din femei se află în căsătorii mixte. La această situaţie s-a ajuns deopotrivă în timpul celor două războaie mondiale (când bărbaţii francezi, plecaţi la război, au lăsat locul soldaţilor nord-africani dislocaţi în Franţa) şi ulterior, datorită migraţiei (în special spaniolii şi italienii s-au căsătorit în Hexagon). S-a observat că, din cele aproximativ 15 procente de căsătorii mixte, majoritatea sunt între femei franceze şi cetăţeni nord-africani, care sunt preferaţi altor europeni într-o proporţie semnificativă. Şi Germania este un „paradis” al căsătoriilor mixte. Femeile germane se căsătoresc frecvent cu cetăţeni turci, urmaţi de europeni şi americani.
Pe de altă parte, bărbaţii germani preferă femeile din Polonia şi Rusia pentru a-şi întemeia familii mixte. În Spania, obiceiul „cuplurilor internaţionale” vine încă din Evul Mediu timpuriu – în secolul al VIII-lea, cununiile între musulmani şi femeile de origine germanică, iberică sau romană care locuiau în „Iberia” erau un lucru obişnuit. Astăzi, spaniolii aflaţi în căsătorii mixte au soţi şi soţii care provin preponderent din statele latino-americane, cu menţiunea că se înregistrează relativ puţine uniuni între iberici şi alţi vest-europeni.
La rândul său, Belgia, un mozaic de naţionalităţi, prezintă o rată a căsătoriilor mixte peste media UE, observându-se şi aici o preferinţă a belgienilor care încheie astfel de căsătorii pentru partenerii din ţările Africii de nord (Maroc, Algeria, Tunisia).
Luxemburg se înscrie în aceleaşi coordonate ale diversităţii, cu singura deosebire că aici căsătoriile mixte sunt cu precădere între luxemburghezi şi alţi vest-europeni. Acest din urmă aspect este valabil şi pentru Danemarca – cetăţenii acestei ţări, atunci când se căsătoresc cu persoane de altă naţionalitate, aleg europeni (femeile bărbaţi occidentali, iar danezii partenere de cuplu est-europene).
La fel stau lucrurile în Olanda şiAustria, state cu o rată a căsătoriilor mixte peste media UE, în care locuitorii se îndreaptă către parteneri din alte ţări europene, în special vecine (austriecii se căsătoresc cu femei din Balcanii de vest, olandezii cu persoane din Germania sau Belgia ş.a.m.d.).
În Europa sud-estică, datele se schimbă semnificativ faţă de vest: conservatorismul din această parte a continentului se reflectă şi în rata scăzută a căsătoriilor mixte.
În Bulgaria, de pildă, deşi procentul căsătoriilor mixte a crescut în ultimii ani, rămâne sub medie, acestea înregistrându-se în majoritatea cazurilor între cetăţeni bulgari şi alţi europeni (mai ales din vest).
Cehii se căsătoresc cu conaţionalii lor în proporţie de peste 90%. Atunci când o fac cu cetăţeni străini, aceştia sunt de regulă tot europeni şi tot occidentali.
În Ungaria, aceeaşi situaţie – marea majoritate a cetăţenilor acestei ţări se căsătoresc cu compatrioţi, dar, spre deosebire de cehi, atunci când maghiarii intră în căsătorii mixte, partenerii lor provin din state din vecinătatea geografică (Romnia , Serbia, Croaţia, Slovacia).
La rândul ei, România se află în aceleaşi tipare: circa 95% dintre căsătorii se înregistrează între români, iar atunci când acestea sunt mixte, soţii şi soţiile provin în marea majoritate din alte state europene.
Potrivit statisticilor ultimilor ani ale Consiliului Europei, în UE există aproximativ 122 de milioane de căsătorii, dintre care 16 milioane sunt considerate cupluri mixte. Nefiind neapărat în număr mare, ele arată totuşi, pe de o parte diversitatea Europei unite, iar pe de altă parte, o dată în plus, diferenţele mari de abordare a tradiţionalismului dintre estul şi vestul continentului.
Se întâmplă din pacate, şi aşa:
1.Cuplurile internaţionale care posedă bunuri mobile şi imobile sau conturi bancare în mai multe state se confruntă cu multiple probleme atunci când divorţează. Costurile rezultate din deschiderea de acţiuni judiciare paralele în diferite ţări europene sunt estimate la 1,1 miliarde de euro pe an.
2.„În loc să se întoarcă acasă, studenţii străini îşi aranjează căsătorii fictive cu cetăţeni UE pentru a-şi prelungi şederea, oferind de multe ori mii de lire sterline celor care facilitează astfel de mariaje” („Daily Mail”)
3. „Mulţi albanezi din Kosovo divorţează de comun acord cu nevestele lor şi pleacă în vestul Europei în căutarea unor soţii în stare să le asigure statutul de rezident
4.Odată ce obţin rezidenţă permanentă în Germania sau în alte state ale Uniunii Europene, divorţează de cea de-a doua soţie, se întorc la prima şi asa… îşi aduc familiile în occident!
Există şi ţări care pot intra în categoria excepţiilor. Unele au o rată relativ mare a căsătoriilor mixte chiar dacă prezenţa cetăţenilor străini pe teritoriul lor este redusă (Finlanda, Suedia, Slovacia), partenerii de cuplu fiind de regulă alţi europeni.
La fel de conservatoare ca statele est-europene, deşi este o veche democraţie occidentală, se prezintă Marea Britanie, în care, potrivit datelor oficiale, peste 99% dintre britanicele de rasă albă sunt căsătorite cu conaţionali albi.
În rarele cazuri în care au loc, uniunile mixte au loc între englezi şi asiatici. Şi Croaţia este de menţionat aici, prin faptul că, la nivelul anului 2006 de pildă, în cazul căsătoriilor croatelor cu cetăţeni străini,naţionalitatea acestora din urmă nu a fost înregistrată, reiese dintr-un document al Comisiei Europene. Iar datele despre ţările baltice sunt interpretabile, întrucât există un număr mare de rezidenţi de origine rusă a căror cetăţenie nu este încă precis determinată (în orice caz, datele existente arătând acelaşi procent mare de căsătorii între conaţionali, cele mixte restrângându-se la parteneri europeni şi din Federaţia Rusă).
Din perspectivă constituţională şi legislativă,la noi raportul dintre majoritari si minoritari în statul modern român era similar raporturilor existente în Europa.El era tributar însă mitului „României Mari”, conturat inca din 1848 şi tot mai accentuat după 1878.
Acesta a inserat în imaginarul românesc – o expresie ideologică şi politică transpusă mai apoi în modelul statului naţional centralizat. Realizarea lui politică în 1918 va influenţa puternic raporturile de interese dintre majoritari – minoritari, îndeosebi în Transilvania-unde Ungaria sustine aberant schimbare de granite!!, dar si in Banat şi Basarabia.Începând cu 1919, universul politic românesc se diversifică, minoritarii înfiinţând partide politice deosebit de active, precum ungurii, germanii sau evreii.
Analiza situatiei minoritatilor în România interbelică a evidenţiat îmbunătăţirea radicala a situaţiei generale a minoritarilor din Transilvania pentru ca în final să dezvolte o teorie interesantă. Potrivit acesteia, „dacă vechea Ungarie ar fi mâine restaurată cu toate fruntariile ei imperiale de mai înainte n-ar dura o singură zi in plus dupa un Referendum, dacă s-ar acorda sufragiu universal populaţiei ei şi libertate deplină să voteze după cum vor”.
Si atunci de ce sa te comporti, de aproape 100 de ani , ca un personaj isteric intr-o comunitate de neamuri,de-acum obosite de acelasi instigator revizionist… (sinteza net)
